Somnium

 

De-ar fi iar iubiri s-abunde,
Ca din ramă poligoane,
Dulci și zumzăind pe unde
Stau butoane de frisoane,

Vremile-ar mai gânguri,
Împărțind și reci și treze
Soare ar mai străluci,
În nopți de grai în antiteze.

De-ar fi nebunia noastră
Curajoasă precum vântul,
Mi te-ai rupe ca o coastă
Doar noi doi pe tot pământul!

De-ai fi o idealistă,
Ziduri, Ziduri să pătrund,
Cucerite-aș nihilistă,
Rațional despenetrând. 

De-ai fi aprigă nefrântă,
Conservatorism atroce,
Ți-aș lăsa doruri să plângă
Dup-un freudism feroce.

De-om fi curajoși de mână,
Alergați de toți argații
Am plăti la săptămână
Și amenzi și reparații.

De-om fi strângători pe pace
Ne-om grăbi cu năbădăi,
Să trăim doar ce ne place,
Zurgălăi și vânătăi.

Și în iernile neștirii,
Undeva ascunși de lupte,
Vom apune viețuirii
În îmbrățișări nefrânte.

Greață

 

Vremile cu soare-albastru și-mputerniciri sfioase,
Mi-au trecut, și-n cer acuma
Arde-ascuns un soare fad.
Asta mi-e cutuma, frig pe veci în ochi și-n oase.
Stau să cad.

Marile iubiri de june, le-am lăsat prostesc să-mi scape,
Mi-au răpus ce prin aortă
Mai zvâcnea pe-atunci alene,
Și acum cu o cohortă, de-amintiri, stau să mă sape...
Ce vreme!

Azi îmi sunt scăpare, gânduri veștede, tehnice și seci,
M-am ascuns în bezna vremii,
Siluit de-oportuniști.
Îmi mănâncă pieptul viermii, și îmi lasă ochii reci.
Toți sunt triști.

Sfărtecări atemporale

 

De-or cere corbii numai umbre,
De sfâșiat în văi arzânde,
De ce mi-s gândurile sumbre,
Și poartă măști râzânde?

De-or cere lupii doar ecouri,
De-or curge purpurii șiroaie,
De ce mi-s mințile-n cavouri
Resupurând puvoiae?

De-or cere hrană vie morții,
De-or vrea iertare popii,
Cu sânge-n popii porții,
Și alte false copii...

De-or cere stârv îndoliații
Pretexte-ncoronând vechi conturi,
Mi-s scârbe ahtiații,
Cu-a lor false forturi.

De-or cere purpurii, pahare,
Și șapte capete, călcâiul,
Toți patru de-or veni călare,
L-om căuta pe-ntâiul.

De-or cere lanț în coduri
Pumnal în demnitate,
O-m cere prietenii pe poduri,
Sau moarte-n libertate?

Suicidiarnă

 

Va fi o iarnă cu iz suicidal,
Cu nuanțe reci de prejudecăți
Toate acceptate social,
Ca în poveștile cu nedreptăți.

Va fi o iarnă scumpă, stearpă,
În care funii vor strânge grumazul
Oricărui patos de minte deșteaptă,
Să-i taie răgazul...

Va fi o iarnă cu sfinte lame,
Prin vena libertăților noastre,
Iar mințile supuse, sărmane,
Înghit împărțirea în castre.

Va fi o dezgustătoare iarnă,
În care povești socio- dureroase
Vor scinda fiii de mamă,
Și-or ține închiși pe cei ce au case.

Va fi o iarnă dictată de orbi,
De frustrările celor ce li se dictează,
Ciori mai degrabă, nu-nobilați corbi,
Hrăniți de hoiturile celor ce nu-ngenuchează.

Apatetic

 

Mi-s zilele tristețe
Mi-s toamnele troian,
Mi-s ploile răzlețe
Tertipuri an de an;

Mi-s cei din jur ocară,
Mi-s lunile depresii,
Mi-s vremi ce mă-nfioară
Ca tălpi fierbinți pe gresii.

Mi-s lumile regrete,
Mi-s nopțile blestem,
Mi-s, strofele perfecte
Citite în tandem...

Mi-s palmele firave,
Mi-s venele-n branule,
Mi-s doruri ca epave
Și zâmbetele nule.

La final de rând

 

Dacă nu era deja Evident,
Toamna a fost mereu anotimpul meu de solitudine cordială.
Acest haos numit - ruginiu aranjament de frunze gata să renască
În zboruri line pe verticală printre ploi depresive,
Printre gânduri de păcură, pâlcuri de iască
Și multă multă ceață pe pleoapa vorbitului
În versuri ce nu rimează la final de rând.

Ca vrăbiile din ram în ram, să se-ascundă de ploi,
Așa mă eschivez din gând în gând, numai să nu dau de golul
Unui puhoi de nimicnicie. Când timpul stă în loc,
Și rămân vânatul unui nesătul mormânt de nemișcare,
Îmi lepăd rolul, clipita veșnicie, orice foc sufletesc și mă predau spre evadare:
Renunțarea pare un concept pueril,
Din tinerețile triplicității cerebrale:
Toamna mi-e ca o zgârietură pe vinil, din care-mi sare acul, repetând
Dureroase amintiri relaționale.