luni, 24 octombrie 2011 | By: Andrew

De câte ori...


De câte ori spunem "Adio!"
Îngerii tac şi ploi de lacrimi
Se-arunc-aievea în deşert...
Când tu mă placi şi eu te plac,
De ce nemeritate patimi
Le adunăm precum desert
În punga milei noastre?
De câte ori ne murdărim
Cu vorbe de ocară,
Spuse din negrul nostru eu,
Bolta ne-ndrumă către ţintirim,
Ştergând din noi o zi în vară,
Lăsând doar rele ciclice-n clişeu
Fierbându-ne la rece:
Iubirea-n veci nu trece,
Doar noi ne trecem de la ea
La ură!
De câte ori purtăm armură,
De câte ori ne bănuim orbeşte,
De câte ori gândul răneşte
Şi vorba rea ce-i vine mai apoi...
De câte ori rămas-am noi
Fără de noi...

Finalis...



Un alt vârtej de-amărăciune,
O altă mlaştină înlăcrimată...
De ce-am uitat a ne mai spune
De visul rău sau bucuria toată?

De ce în vorbele de miere
Acum găsim doar frunze de pelin?
Oare nu ştim iubire a mai cere,
Ori ne-nşelăm că ne iubim?

Pe muchia uitării nesfârşite
S-au strâns atâtea vorbe pe nedrept,
Iar gândurile cele mai urâte
Ne depărtează-ncet încet...

Azi tu îmi spui că nu mă vrei,
Eu mâine te urăsc de-odată,
Apoi ne împăcăm, dar răi
Rămânem strânşi de-orgoliul ce desfată.

Şi am ştiut că va veni
Perfida clipă ca hotar despărţitor,
Căci nu mai stim azi a ne fi
Iubit şi ceas deşteptător...

Acum, vorbeşti iubiri de început
Cu un alt căutător în stele,
Şi ai uitat cum în trecut
Erai surâsul vieţii mele...

Nu-ţi pasă că mă frâng latent
Cand te zăresc pe braţul altcuiva...
Mi-e sufletul desprins, absent,
Sătul de-a mai recidiva.