Primăvară nouă

Juxtapuneri prenatale
Mă compun primăvăratic,
În elan, superficiale,
Tipic mie-n sine-ostatic.

Un alt start erect-anemic
Împuternicit de vreme,
Să constat că prea vremelnic,
Ies, intrărilor probleme...

Nu mă vreţi? Vrutu-i probabil,
N-am fiinţa aprobată,
Negrăit, indubitabil,
Eu nu v-am cerut vreodată!

Vor fi alte faceri, iară,
Sper din centru, pe cornee,
Alt decor să îmi apară,
Pe alt ţărm să fiu maree.

Înfloreşte

Înfloreşte câmpul, gândul,
Înfloreşte raţiunea
Către moartea toracală,
În dezaprecieri acute,
Înfloresc urându-ţi lumea.
Înfloreşte ochiul critic,
Ura, zâmbetul sarcastic,
Se desfac petale, plastic,
Scrijelind masca de lut.
Înfloreşte o grădină,
Pământescul Eden slut,
Acceptând prostia gurii
Care înfloreşte vina,
Ca pe-o plânsă comedie
Dureros de moartă...vie.
Plâng salcâmi, răzbună mâna,
Înfloreşte spinul vechi,
Viermi în trompe prin urechi,
Uite-aşa mi-e săptămâna,
Cu dureri neplânse-n umăr,
Cu ochi roşii, nopţi netoate,
Şi eu încă mă prenumăr
O neghină-n grâne copate.

Gânduri vechi

În palida-mi memorie
Tot vie stai, zâmbind degeaba,
Iar eu iubindu-te ca pe-o istorie,
Ce-şi plânge astăzi graba...

În rele guri, noi guri am fost
De rău şi de durere,
Acum ne plângem anul prost,
N-avem curaj din nou a-l cere.

Ne-am alintat ca-ntr-o visare,
Un strop de timp, nerepetat,
Şi ne-am numit Dalilă şi cântare,
Ploi de mătase, un gând necugetat...

Veci să treacă, plânsul parcă,
Nu-i mai dulce, mai puţin,
Şi azi tot te vezi pe-o barcă,
Pe alt mal, alt vis urdin.

La capăt de eczemă

Azi s-au rupt perdelele,
S-au despicat arbuştii din grădină,
Şi din toate nuielele,
N-a mai rămas una, măcar, pentru vină.

Azi s-a crăpat bolta
Din care am crezut că-mi vii
Şi s-au pecetluit ferestrele,
Lăsându-mă plâns, aşa cum nu mă ştii...

Azi s-au desfăcut gurile
Şi au rostit îndreptăţirea,
Pe pajişti pline cu cenuşă,
Azi s-a crăpat pentru noi simţirea.

Nor de bine

Acolo, peste dealuri, unde apune marele luminător,
Acolo vrei să pleci şi tu, ca o nălucă,
Şi n-am curaj să-ţi spun să mai rămâi un zbor,
Un salt...

Atunci, când bezna se aşează peste pleoape,
Când însuşi vântul tace sarbătorind amurgul,
Atunci te-aş cere cu ardoare mai aproape,
În schimb roşesc...

Şi tremur, tremur ca viţa în vântul din zori,
Mă tem să nu spui "nu", iar eu, un prea lung "da"...
Mă-nfricoşez la gândul c-aşa precum o amintire, tu zbori.
Şi inima mea...

Când toate-s gata de făcut în zi şi vine somnul,
Când nu mai am ochi decât în ochii tăi de vis,
Atunci parcă aş fi doar unul pe pământ, eu! omul!
Iar tu femeia...

Dar plec privirea în praful zilei şi-l ud cu lacrimi,
Ţin braţele spre soare ca să-l opresc în drum...
Întârzii seara pentru tine! Rămâi! te rog, fi-mi...
Nor cu ploaie roditoare, nu fum...