joi, 7 noiembrie 2013 | By: Andrew

Urlet de beznă

Strigă sufletul meu
Şi de singurătăţi, glasul lui se-aude în ecou ca un cor,
Căci a rămas iar singur alergând,
Fără zâmbet pe chipu-i,
Pe întunecatul coridor de trai pustiu.
"Lasă-l să strige!" îmi spun stăpânii nopţii,
"Să plângă în tine până seacă!"
Toate comorile lumii pălesc în faţa dorinţei,
Şi când dorinţa pleacă, scopul piere.
Oboseala se injunghie cu arcuşul soarelui
În prea multele înlăcrimate dimineţi,
Iertarea e o poveste, gândul, un infern,
Inima dărâmă pereţi de timp
Şi bate în amintiri, iubindu-le cu ură.
A cere iubire e prea mult în lumea asta!
Poţi cere orice şi oricât altceva;
Chiar dacă nu primeşti, nimeni nu se va uita cu ură,
În ochi tăi când ceri.
A cere iubire... înseamnă să ceri ce nu are nimeni,
Ce nimeni nu e dispus să recunoască.
Înseamnă să ceri ruşinea lipsei. În lume sunt primăveri,
Case, poveri, bucurii, mizerii şi fală.
Poate, din când în când, unii se mint că au fericire,
Dar niciodată! Niciodată, în lumea asta,
Să nu te regăseşti nenorocitul care cere iubire!

2 comentarii:

Maria Calin spunea...

Nu există iubire
exista numai vorbe
după care ne-ascundem
eul-egoist
Biet mim, trist
nu există povesti
sunt doar umbre desenate
pe pereți
Suntem cu toți niște
ipocriți
măine, ultima poveste
va fi o litanie
pentru îngropat
copii tâmpiți

Andrew spunea...

...aşa e...aşa se pare.

Trimiteți un comentariu