Nebun şi sfântă

Poate-s eu nebun şi tu esti sfântă,
Poate că ai cinci metri de lumină
Mai mult decât am eu...
Dar nu mă-ncântă drumul tău
Atât de şerpuit printre nebuni ca mine.
E vreme de plâns şi de jertfit,
E vreme de zâmbit şi de ales,
Alege o pâine frântă cu-nţeles,
Alege curată să te dezvelesc
În bucuria primei mele nebunii.
Poate-s eu nebun! Tu nu eşti sfântă
Prin altceva decât prin ochii mei,
Căci nu-i nebun mai acutizat ca mine,
Să te divinizeze-n ode mai apăsat cu nota-n piept,
Decât o sută de Orfei.
Poate că eşti tu sfântă,
Şi sfânt ţi-i traiul printre muritori de rând,
Dar nu-mi stă drept a fi în gând,
Că-i sfânt să mi te joci cu sufletele de nebuni.
Din miez genezic, rest de lut rămas în pumni
Şi rest de răsuflare...
Poate eşti sfântă, deşi, oare
Sunt eu nebun îndeajuns
Încât din aura ta să-mi fac un mijloc mai încins,
Printr-o curea de-nvăţături năpaste?
Eu sunt nebun, căci te-am văzut o sfântă,
Iar tu eşti sfântă indiferent de nebunia mea.
Sper să găseşti unul ca mine,
Ca sfântă lui să-i fii aievea,
În cerurile pline,
În gândul lui nebun...
Tu sfântă... eu îndur,
Trecută doar să-mi dai contur
Dar nu şi sens ori scop sau viaţă.

Îmi spui multe

Îmi spui multe, altele-s de fapt...
Draga mea, simţirile mărunte,
Se spulberă-n calote de rutină,
Precum nopţile de foc pe-o margină de pat,
Şi chiar vrute sau nevrute...
Oricum pe toate le-am uitat
În visteria minţii plină de rugină.

Îmi spui multe, unele-s întocmai,
Deşi puţin neadevăr mă-nclină
Spre-aţi da crezare cât orbului lumină.
Adesea prea te iau în râs pe faţă,
Cum pe la spatele cuvintelor o faci şi tu...
Draga mea...o promisiune frântă
E-un capăt mărginit! Şi pot a te mai crede? Nu!

Îmi spui multe, niciodată toate,
Aştepţi oare să mă vezi
Sfârşind încet pe pat de moarte,
Şi-atunci abia să-mi completezi?
Cu stihii ca tine am să mor surprins, abrupt,
Strâns în tumultul falsei vorbe,
Şi nici atunci cu adevărul nu te-ai fi deprins...

Îmi spui multe...draga mea, mai taci!
Mi-s pleoapele urechilor înmărmurite
De-o realitate mai gălăgioasă decât o ştiu.
Îmi placi!
Nu-s precum eşti, prea multe,
Rămâi un zid înmiresmat şi viu!
Îmi spui multe şi te dărâmi în propria-ţi poveste,
În ochii mei, în conştiinţa ta şi peste!

Adună-mă

Adună-mă din lanuri,
Împrăştiat ca vântul printre spice,
Ascuns la margine de maluri
Când râurile vor s-abdice.

Adună-mă din flori,
Dacă nu m-or fi cules albinele în stup,
Să fiu mai dulce ca în zori,
Să curg, să nu mă rup.

Adună-mă din străzi
Pustii în toropeli şi pline-n beznă,
Legat hoinar de gărzi,
Rănit alergător la gleznă.

Adună-mă-n nimic
Prefă-mă mai apoi să fiu ceva,
Răstoarnă-mă din plic
Apoi, spre a mă-mprăştia.

Ajută muştarul

Ajută şi tu muştarului să crească
În pomul cu ramuri groase către cer!
Nu lăsa lucrarea să se-oprească,
Nu conteni împrăştiind sămânţa
Peacest ogor atât de efemer,
De unde doar rod bogat se-aşteaptă,
Un rod cu rădăcină în Eden.

Ştii, semănător voios,
Ai învăţat să semeni prin exemplu!
Să nu te-opreşti, să-ncepi de jos
De pe genunchi, în lume şi în templu!
Să nu te-opreşti din creştere adevărată,
Sub ochii Celui ce mai dintâi te-a semănat,
Pe nori de cer El te aşteaptă,
Să fii încununat cu-atâtea stele...

Alţii ca tine poate îşi poticnesc piciorul,
Fii umărul care ajută neîncetat,
E plin de spice-n pârg ogorul,
E plin muştarul de cuiburi ciripind,
Care atât de mult au aşteptat
O mână-ntinsă, prin noi, din ceruri de la Domnul!

Nu risipi sămânţa, în spini,
Pe piatră sau lăsând-o fără hrană,
Îndreaptă spicul către cer mereu,
Nu doar împrăştia sămânţă fără seamă,
Căci asta cere Dumnezeu,
O naştere din nou, apoi, cu toţii împreună,
Să ne-ndreptăm spre locul făgăduit.
Ajută şi tu muştarului să crească!
Aceste flori vor înflori cu rod
Doar dacă eu şi tu, aşa cum am promis,
Ne vom strânge făcând lucrarea unanim,
Şi cu binecuvântarea Lui,
Vom fi cu toţii rod bogat!
Amin!