Nebun şi sfântă

Poate-s eu nebun şi tu esti sfântă,
Poate că ai cinci metri de lumină
Mai mult decât am eu...
Dar nu mă-ncântă drumul tău
Atât de şerpuit printre nebuni ca mine.
E vreme de plâns şi de jertfit,
E vreme de zâmbit şi de ales,
Alege o pâine frântă cu-nţeles,
Alege curată să te dezvelesc
În bucuria primei mele nebunii.
Poate-s eu nebun! Tu nu eşti sfântă
Prin altceva decât prin ochii mei,
Căci nu-i nebun mai acutizat ca mine,
Să te divinizeze-n ode mai apăsat cu nota-n piept,
Decât o sută de Orfei.
Poate că eşti tu sfântă,
Şi sfânt ţi-i traiul printre muritori de rând,
Dar nu-mi stă drept a fi în gând,
Că-i sfânt să mi te joci cu sufletele de nebuni.
Din miez genezic, rest de lut rămas în pumni
Şi rest de răsuflare...
Poate eşti sfântă, deşi, oare
Sunt eu nebun îndeajuns
Încât din aura ta să-mi fac un mijloc mai încins,
Printr-o curea de-nvăţături năpaste?
Eu sunt nebun, căci te-am văzut o sfântă,
Iar tu eşti sfântă indiferent de nebunia mea.
Sper să găseşti unul ca mine,
Ca sfântă lui să-i fii aievea,
În cerurile pline,
În gândul lui nebun...
Tu sfântă... eu îndur,
Trecută doar să-mi dai contur
Dar nu şi sens ori scop sau viaţă.