Mult după ce ai plecat,
Culori în pastel, pervazuri cu rouă,
Mă tem că încă nu te-am iertat.
Anotimpul căderii, după iluzii de zbor,
În toamna tăcerii, vacarmul mă seacă,
Plecatul în galben e nemuritor,
Ca moartea în albul ce nu mai pleacă.
Și vreau să te strig, să te chem, să te-alung,
Dar nu te mai știu după nume,
Atâtea ca tine parcă nu mai ajung,
Și toate lăsat-ați doar urme.
Îmi plâng decăderea în sărace bodegi,
Și străzile goale mă știu,
Mi-s vrerile neastâmpărate pribegi,
Dorințele, ca raze-n pustiu.
Se caută doruri să mângâie ura,
Și plete să cadă pe spatele gol,
Dimineți solitare în care nici una,
Nu umple ca tine același scurt rol...
Și-n apusul grăirii când mă pierd amețit,
Nici potecile firii și nici dorul stârpit,
Nu mă iartă că-s singur și-n piept depravat.
Iertare! Dar sigur, încă nu te-am iertat!
Postări
