În pragul
nebuniei, când spațiul este gol,
Când ușa gândurilor
toate,
Dă cale reveriei,
în pieptu-mi ca pe hol,
Când timpurile
moarte,
Extravagant
se-mbracă,
În vocile
ce-odată dictau pieziș rațiunea...
Când pietre
funerare lucesc mai bine lunea,
Și liniștea
m-atacă,
De parc-aș fi
dușman,
Fără de dubiu,
parcă,
Nu-s singur,
singur !
Trecutul e mai
sigur, pălește orice plan,
Sângele mă evită,
și ochi mă ocolesc,
Doar timpul nu mă
trece,
Doar creieri-mi
cerșesc
O liniște de haos
Pe brațe de divină,
Fără de mări ca
Laos,
Fără regret sau
vină.
Când dulcea
reverie,
Mă cheamă din
mormânt,
Pe pat de nebunie
și-nmiresmat pământ,
Când lumea nu mă
știe,
Și drumuri nu mă
pleacă
În căile prea
late,
Și nurii nu
mă-ncearcă,
Mi-s toate o
mocirlă
De pierdere și
vânt,
Până și suflul
palid de tinere zvâcniri,
Ce se răscoală-n
zarvă
Când li se fură
pântec,
Mi-s proaste la
citiri
Când le e lumea
cântec.
Până și dragostea
de-atunci...
Povești de îngeri
prin războaie,
Sunt astăzi
renunțări pe brânci,
Și farduri
scurse-n ploaie.
Când fericirea
ta, iubire,
Stă-n buzunarul
mai versat,
Când nu-ți mai
stă în fire
Să lupți spre
ce-ai visat,
Cu prețuri
se-mprumută,
Orice în lumea
asta,
Valorile se uită,
Și florile se
cer!
Când ușa-n
reverie mă scapă și mă pierde,
Oh, asta mi-e
năpasta,
Iar inima de
verde
Mă lasă fără
fler.
Postări
