miercuri, 2 mai 2018 | By: Andrew

Iubire de București


Iubi-m-ai cum iubește
Claxonul, semaforul,
Când rabla nu-ți pornește,
Și nu poți să-ți iei zborul.

Iubi-m-ai cum iubește,
Chiria, proprietarul,
Când luna se-mplinește,
Și încă n-am salariul...

Iubi-m-ai cum iubește
Minora, Centrul Vechi,
N-oi fi cine-o pârăște,
Lua-te-aș de urechi!

Iubi-m-ai cum iubește,
Provinciala traiul,
Când vezi-tu, locuiește,
În București, niznaiul...

Iubi-m-ai cum iubește,
Angajatorul, sclavul,
Când minim îl plătește,
În sarcini ca bolnavul.

Iubi-m-ai cum iubește
O grasă, cu de toate,
Din Dristor de la ”pește”
Shawarma, din păcate.

Pe preț de nebunie


În pragul nebuniei, când spațiul este gol,
Când ușa gândurilor toate,
Dă cale reveriei, în pieptu-mi ca pe hol,
Când timpurile moarte,
Extravagant se-mbracă,
În vocile ce-odată dictau pieziș rațiunea...

Când pietre funerare lucesc mai bine lunea,
Și liniștea m-atacă,
De parc-aș fi dușman,
Fără de dubiu, parcă,
Nu-s singur, singur !
Trecutul e mai sigur, pălește orice plan,
Sângele mă evită, și ochi mă ocolesc,
Doar timpul nu mă trece,
Doar creieri-mi cerșesc
O liniște de haos
Pe brațe de divină,
Fără de mări ca Laos,
Fără regret sau vină.

Când dulcea reverie,
Mă cheamă din mormânt,
Pe pat de nebunie și-nmiresmat pământ,
Când lumea nu mă știe,
Și drumuri nu mă pleacă
În căile prea late,
Și nurii nu mă-ncearcă,
Mi-s toate o mocirlă
De pierdere și vânt,
Până și suflul palid de tinere zvâcniri,
Ce se răscoală-n zarvă
Când li se fură pântec,
Mi-s proaste la citiri
Când le e lumea cântec.
Până și dragostea de-atunci...
Povești de îngeri prin războaie,
Sunt astăzi renunțări pe brânci,
Și farduri scurse-n ploaie.
Când fericirea ta, iubire,
Stă-n buzunarul mai versat,
Când nu-ți mai stă în fire
Să lupți spre ce-ai visat,
Cu prețuri se-mprumută,
Orice în lumea asta,
Valorile se uită,
Și florile se cer!
Când ușa-n reverie mă scapă și mă pierde,
Oh, asta mi-e năpasta,
Iar inima de verde
Mă lasă fără fler.

Lozincă


Strâns de suflet în sânul beznei,
Cu-n ciot de humă scrijelind,
Lozincă spre libertatea gleznei,
Trecuturile iar jelind,

Răscoală sufletul muțit
De furt de suflete pe față,
Sub amenințări perverse de cuțit,
De siluete de paiață.

Cum te mustră neavutul,
Și-mi vrei și ambalajul ce mă leagă,
Mă ține încă nedurutul.
Să-ți las inima pribeagă.

Și cum te vrei mai înălțat
Decât însuși tatăl deziluzionării
De plânsul văduvelor ațâțat,
Vei da socoată țării!