Cuvintelor...

La sfârşit de încercare,
Minunea Tu o faci!
Tu dai cuvintelor când sună,
Un rost. Tu le pui sare.
Tot Tu mă mustri când mă placi,
Ca să încerc mai mult, să strig mai tare,
Şi cuvântul meu să reuşească în final
Să spună!...

Peste bord...

Unde Eşti,
Când valuri tari îmi scutură frutuna,
Şi-nalte ziduri de speranţă sparg?
Unde Eşti, când se termină săptămâna,
Iar eu departe încă, sunt în larg...?

Unde Eşti,
Când în adâncul punţii sub catarg,
M-arunc nenorocit, în braţe de cenuşă,
Iar din strălucele, ce fost-am, şarg,
Mă fac murdar de vină şi singur, fără muşă...

Unde Eşti,
Când strig în mijlocul durerii surde,
Desprins de mine, de tot ce m-Ai făcut?
Mă lepezi Tu, şi lepădat oricărei ciurde,
Mă-ngroapă toţi în vina lor, şi-s slut.

Unde Eşti?
Să-Ţi pleci din nou urechea sfântă,
Şi din mocirla de iubiri de purpur să m-asculţi,
Ca altă dată, glasul Tău cuvântă!
Nu mă lăsa vânat de doruri de prea mulţi!

Unde Eşti,
Când vezi că-mi pasă, de falşi ori de prea răi,
De ce îmi laşi simţiri nebune?
Chiar dacă toţi, copii ai Tăi,
De ce durerea lor pe jugu-mi să se-adune?

Caut aflarea...
Tu însă, în tăcere mă îndemni să mă arunc,
În volbura de unde să mă-nghită,
Învăţătura Ta! pedeapsa mea! o chită...
Să-mi aminteşti iubiri în ochi...
                 din ochi de prunc.