Vulcanul de Treflă

Acești patru ani se simt ca un patru de treflă

Acostat, rătăcit pe o plajă de vulcan;
Clipește în zori nedormite și abia mai răsuflă

Cuprins în fieșce paișpe’, în fieșce  an…

Aceste patru-cinci vremi de batjocuri,

Bezmeticind curajos prin singurătăți,
Lasă tăcute atâte-a-nsemnate simboluri,

Și ne așternute, atâtea doruri și nedreptăți.

Mă amintesc mai mult hâtru decât fericit,

Deși erai pale de rai pe palme de iad,

M-ai scos din obsesii, m-ai învățat cum iubit,

Pot să fiu demn, și când cad...

Dar m-ai lăsat în căderea-mi nefastei

Căci ți-aș fi făcut pajiște-n hău,

Să dăm forme pucioasei

Să prefacem raiul în rău...

Depărtările noastre nu ne-au rupt, ne-au clădit,

Chiar de căile-s proaste și mări ne despart,

În brațele altui chip plămădit,

Te vreau, azi strălucind, tu smarald!

Căci tot ce-a avut mai de preț decăzând,

Sufletul meu de cenușă în mare,

E să te facă, după ce-a fost iubit,

În cărțile Freyei, nemuritoare.