marți, 14 ianuarie 2020 | By: Andrew

Postum



”Când mă voi întoarce,
Pe brațe am să te duc, în fiecare seară,
Pe-altarul care să ne-mpace,
Și lipsuri să aline într-o doară,

Când iadu-acesta se va frânge,
Și-n loc de focuri vor fi flori,
Am să mă-ntorc, și ochi nu vor mai plânge,
Și-or fi, în loc de întristări, fiori.

Când în sfârșit, voi fi acasă,
De raniță mai ușurat,
Am să te fac pe veci mireasă,
Și-oi fi pe veci al tău bărbat.

Când liniști dulci n-or mai avea sfârșit,
Ferici-mă-voi când îmi vei spune,
Că-n pântec porți, oh, în sfârșit,
Sămânță de minune.

Și când se va sfârși războiul,
Cu tine-n lume am să dispar,
Și-om cutreiera ades zăvoil,
Și luncile din pisc în far...”

Pe colțul gri de mototolită veste,
Așa scria un biet soldat povața,
O ultimă scrisoare care peste,
Lungi așteptări să-și treacă soața...

Dar tunuri bat și gloanțe sar,
Din orice cască ce lucește-n pale,
Curând în scânduri pe altar,
Ea-i mai aprinde-o lumânare...

Așa, la depărtări odată,
Cu vorbe dulci de zile însorite,
Și nori de pagină pătată,
Plângeau sperând la cele nesortite.

Și prin tranșee câte rugi,
Și câte suflete erau acasă,
Chiar dacă-n jur un iad în fulgi,
Furau visări în ceața groasă.