Prin
patul inimii mele,
Norii
urlă a furtună,
Amintiri
sclipesc a stele,
Dar
dispar până la urmă...
Mângâierea
fără glas,
Cea
mai mică nebunie,
Nu
mai pare la un pas.
Mai
aievea să nu fie.
Dragostea,
o glumă bună,
E
uitată prin sudori
De
mizerii ce-or să pună
Pe
exemplu închisori.
Timpul?
Oh: ”Trăiește-ți clipa!”
Nebunie
fără seamăn,
Mască
roșie risipa,
Căci
iubirea n-are geamăn.
Praguri
crunte aduc anii,
Când
toți vor acoperi cu ură,
Ce
nu pot întoarce banii,
Ce
nu se preta pe gură...
Și-n
acest pat, dezamăgirea
Nu
mă vrea să fiu de-al vostru,
Voi
îmi judecați menirea,
Și
mă râdeți drept un monstru.
Dar
îmi strâng nepoticnirea,
Într-o
stea de sticlă pală,
Să
vă mustre împietrirea,
Ca
o mamă, ca o fală.
Și-orice
judeca-vor chiorii,
Orice-îndemn
de ”Hai trăiește!”
Las
în veci să urle norii:
În
patul meu? Doar se iubește!
Postări
