joi, 22 noiembrie 2012 | By: Andrew

Învinuirea Batşebei


Au morţii ochilor pupile,
Să-mi vadă moartea dregătoare,
Când pe-o uliţă-ntre vile,
Scaldă una din copile,
Ca o moarte-n vlaga mea?

Aş da eu spre nimicire,
Mieluşea din sfântu-mi eu?
Nimic, alta n-am, şi-n ştire,
Crunt încoronat ca zeu,
Prim spre moarte, din oştire?

Cum în camere-am chemat-o ,goală,
Cum m-am trâns mieros păcat!
Ah, ar trebui  o boală,
Să-mi ucidă bietul pat!
Căci un rege n-ar pieri de-atâta...

Dar nu-i "sfânta" oare piaza,
Nu ea oare m-a ucis?
In sfinţenii, mi-a fost oaza
Cu păcatul de comis?!...
Ea l-a omorât nu eu...
Ea l-a-ncoronat...cu mine!

În prag de evadare


Aceste uşi de mult prea zăvorâte,
Aceste ziduri împuternicite să mă ţină?
Toate, toate-ar trebui azi risipite,
Să plec, să-mi caut scop şi vină.

Aceste geamuri îngrădite,
Cu gratii de nefericire cruntă,
Să fie sparte azi şi desfăcute,
Să mă lumine cerul meu ce se ascunde...

În temniţa trupescului "eu sunt",
În decăzuta operă de artă,
Resimt cum veacul mult prea crunt,
Mă schimbă-ntr-o erată.

Şi alţi nebuni, cu mine-n prag,
Mă calcă nopţile-n călcâie,
Cum fost-am lor o vreme drag,
Azi sunt doar cel ce-n urmă să rămâie.