Ce ştie ea...?

Ce ştie ea...?
Ameninţând cu vremuri nesfârşite
Sfârşeşte vremurile mele,
Şi parcă văd, în clipele întunecate,
În nopţile nedormite
Cum cerul minţii rămâne fără stele,
Iar ziua gândului îndeasă doruri
între lacrimi.
Precum şi altele, plecate,
Şi ea se depărtează...
Deşi n-o văd,
În ochii minţii durerea paşilor răsună,
Precum un colorit de furtună grea,
Sub pielea tâmplelor...
Şi tună, vântul rupe juruinţe,
Norii strâng lumina, să dispară,
Şi pe gât mi se aşează
Violent ca traiul între scânduri,
Dorinţa de o seară...
Veşnică seară a vieţii...

Ce ştie ea...?
Ea plânge-n sinea ei,
De parc-ar plânge singură în lume,
Dar nu se-opreşte din fuga...
Ce o-ndepărteaz-atât de dureros de mine...

Ce ştie ea...?
Mă trimite rece, cu vorbe chemătoare
De pară-aş avea lespezi în loc de suflet,
Ea nu ştie că mă doare,
Că fiecare faptă strigă asurzitor,
Acoperind mizerele cuvinte...
"Te iubesc..." la nesfârşit, un ultimatum,
Un capăt fără nod, Un fulger care scapă
De jugul greu pe cel nărod..adică eu...
Dar pune-nlocuind, piatră de poticnire la călcâi,
Şi silnicie de Sisif pe conştiinţa
Deja atât de vinovată...

Ce ştie ea...?
Tace...ca altădată.
Să ştiu că finele va fi acelaşi,
Acelaşi plâns în ziua de odihnă,
Aceeaşi promisiune încălcată...
Cum că eu niciodată...
Dar ea nu ştie!
Că dragostea a-nvins raţiunea,
Că demnitatea se coboară în adânc
De dragul dregei mele,
Că gândul necurat s-a curăţit iubind,
Că sunt cu ea, fără de ea, nu sunt.
Nu ştie,
Că viaţa nu mi-i povara ci sigiliul,
Că dorul nu mi-i jugul ci... tăcerea.
Că inima s-a vândut pe 30 de nimicnicii,
Să cumpere-o iertare refuzată
Prin înjosirea vorbelor în faptă...

Ce ştie ea...?
Trăieşte...viaţa mea,
Iar eu i-aş muri moartea, dac-aş putea...
Dar mi-ar trăi-o pentru ea,
Mi-ar risipi-o între netrăiri şi pofte sufleteşti,
Între iertări şi delăsări...

Ce ştie ea...?
Cum chiar şi-aşa,
Dacă-n aceasta-şi vede fericirea,
Aş renunţa, la schimb pentru sfârşitul ei...

Înţeles nebuniei

Dacă am asculta în nebunia lor
Pe cei pe care înţelesul nu-i cuprinde,
Dacă am asculta nebun de dor,
Nebun de a cunoaşte, nebunul ne-ar surprinde,

Dacă am lungi secunda-ngăduită,
Pentru-a pleca urechea către ne-nţeleşi,
Am înţelege, poate, raţiunea negândită,
Şi just, că ei, nu noi, sunt cei aleşi.

Un cuget făr' de reguli
E ca un lac ce tulbure se-agită,
Dar şi în lac, în mlaştină şi ierburi
E apă, ce limpede, e fericită.

Acelaşi chip îl are un nebun:
Nu-i fără mintea stearpă-n gânduri,
Ci însă-şi nebunia-i negru fum
Ce-nvaţă mintea să umble în comânduri.

Şi oare nu toţi ne tulburăm,
Nu toţi cerşim un susur blând şi dulce,
Limpezi unde, o clipă să ne bucurăm,
Din palma Celui ce minţile conduce...
Dacă vrem...?!

Nu toţi în nebunia noastră
Ne oglindim cu-atât mai sănătoşi ca alţii,
Dar limitaţi în scuaruri ca pe-o lastră
Ne obligăm să ne derâdem fraţii...?!

Aceeaşi nebunie ne e mamă,
Că-i dragoste, că e cuvânt sau socoteală,
Că e culoare, cânt ori salbă de aramă...
În nebunia noastră, înţelesul n-are fală,

Trăim nebuni, dar conştienţi...o mult prea fericită dramă.

Cugete adverse

Încetează-mi cugete să scrii
Din cugetul vecinei tale,
Căci şi tu ai ochii vii,
Chiar dacă-s plânşi de-atâta jale.

Nu vezi, nebuna cât robeşte,
Cu bici de dor, ore în şir?
De tine lepădată nebuneşte,
Zgâită moftului ce-i poartă bir...

Cugete, mai las-o cerşetoare,
De când e ea tiran şi rege?
Nu-i după ea, mereu să zboare,
Căci ar zbura mai cu măsură, de-ar înţelege.

E drept, eşti singur fără ea,
Şi logica ţi-e nebunie,
E drept, nu poţi trăi aşa,
Te-ai obligat, la braţ să-ţi fie,

Dar n-o lăsa, ea să conducă,
Pe-acest tango prea lustruit în plâns,
Te scuză de la dans şi urcă,
Spre gânuri ce încă n-ai ajuns...