joi, 24 mai 2018 | By: Andrew

Predispoziție


Mă întreb de-un sfert de veac,
De ce mi-s oare surghiunit,
Să mă pun în strofe teanc,
Și-n iubiri să stau zidit.

De ce n-oi avea plecare
Către legi, ori boli, ori case,
Și mi-e dat, din toate, oare,
Să fac versuri din grimase.

Orice cută într-o hartă,
Orice tic sărit din tac,
Mi-e dat într-o rimă spartă,
Să o strig și să o plac.

Orice ifos de femeie,
Orice patos ne-mplinit,
Mi le fac frumos la cheie,
Vers de nori, catren granit.

Și din toate, mai povară
Îmi stă să-mi astupe gâtul,
Gândul, la iubiri de vară,
La frumoasa și urâtul.

Gândul că ne cerne vremea,
Prin pustiu de despărțiri,
Și ni se corcește gena,
În promiscuu și-amintiri.

De ce nu mi-e dat și mie,
Ca un om normal, ce-aș vrea,
Să cresc și să tai o vie,
Și să-mi cumpăr casa mea?

În schimb, versul mi se scurge,
Miere, untdelemn pe tâmple,
”Scrie! Scrie, demiurge!
Ce a fost, ce-o să se-ntâmple.”

De vară


Pe aleile cu tei,
Prea târziu și prea devreme,
Mă aleargă pașii mei,
Spre tăcerile boeme.

A trecut aproape-o vreme,
De când nu-am mai scris iubire,
De când nu-mi mai stă pe perne
Fericire.

Și mi-aș spune că e rău,
Dar mai des îmi spun că-i bine,
Mă dezvăț de trupul tău,
Amuzat printre ruine.

Și mi-aș spune că e bine,
Însă uneori e rău,
Mai ales când n-am pe mâine,
Măcar părți din suflul tău.

Mi-a rămas vorba pe seară,
Mi-s prea bătrân și prea secat,
Să mai port iubiri de-o vară,
Când iubirile-au plecat.