Mă întreb de-un sfert de veac,
De ce mi-s oare surghiunit,
Să mă pun în strofe teanc,
Și-n iubiri să stau zidit.
De ce n-oi avea plecare
Către legi, ori boli, ori case,
Și mi-e dat, din toate, oare,
Să fac versuri din grimase.
Orice cută într-o hartă,
Orice tic sărit din tac,
Mi-e dat într-o rimă spartă,
Să o strig și să o plac.
Orice ifos de femeie,
Orice patos ne-mplinit,
Mi le fac frumos la cheie,
Vers de nori, catren granit.
Și din toate, mai povară
Îmi stă să-mi astupe gâtul,
Gândul, la iubiri de vară,
La frumoasa și urâtul.
Gândul că ne cerne vremea,
Prin pustiu de despărțiri,
Și ni se corcește gena,
În promiscuu și-amintiri.
De ce nu mi-e dat și mie,
Ca un om normal, ce-aș vrea,
Să cresc și să tai o vie,
Și să-mi cumpăr casa mea?
În schimb, versul mi se scurge,
Miere, untdelemn pe tâmple,
”Scrie! Scrie, demiurge!
Ce a fost, ce-o să se-ntâmple.”
Postări
