sâmbătă, 11 ianuarie 2014 | By: Andrew

Era!

Era...nebună în simţire,
Cu gură plină de cuvinte,
În ochi, culoare de uimire,
Cu palmele - morminte.

Era cu buza-i de durere,
Un lanţ ce slobozea mâhnirea,
Şi nu puteam ceva a-i cere,
Îmi oferea, întemniţându-mi firea...

Era cu părul de gândire,
Din cele mai nespuse cugetări,
Şi le vedeam cum toate spre zidire,
Slujesc, cascadelor în scări...

Era cu sânul îndulcit de dor,
Ca laptele ceresc şi mana,
Iar din avântul incolor,
Se desprindea nestăpânită rana...

Era cuvânt ce dă culoare,
Dar tot mereu era şi faptă,
Era un junghi, vroia să mă omoare,
Să mă treazească-n zori, mai coaptă.

Era cu trupul mlădios,
Ca un poem ce-mbrăţişează cordul,
Sudori s-arate-n trai frumos,
Cât de departe-i nordul.

Era în coapsele-i nestăpânite,
Înţelesul negăsit de mulţi,
Care izbea-n privirile-ndrăcite,
Ca vântul greu pe şubredele punţi...

Era! Şi este, dacă a fost vreodată,
Fără imagini de prisos,
Copil, femeie, dar mai ales o fată,
Un trup firesc... cu sufletul frumos!

Cei care cred

Ei cred!
Cei cu ierni în poalele iertării,
Cu doruri multe, spre toți ce au trecut,
Cei care țin în mantia durerii,
Suspinul azi, şi cel de început.

Ei cred!
Aceia care prin viaţă au învins,
Nu subjugând un suflet sau mulţimea,
Ci înfruntându-şi frica, au respins,
Ispita,  pentru ei, nu ca să vadă lumea.

Ei cred!
Acei care în văi ale durerii,
N-au comandat din cont să se transfere,
Spre doctorii părerii,
Ci au știut în drum spre cer a cere...

Ei cred!
Cu genunchii roşi de rugă,
Cu faţa-n lacrimi şi piept cu mulţumire,
Nu cei ce fac din frate, slugă,
Şi-n scaune înalte, uită de slujire...

Ei cred!
Unii bătrâni, alţii copii ce-şi ţin de gingăşie,
Alţii trudiţi, unii răniţi de toţi şi toate,
Cu toţii săturaţi şi întristaţi de prefăcătorie,
În ochii lor, văd cei ce văd, că lumea se împarte...