Ecoul din oglindă

De-aş râde-n hohot, doar aud,
Cum râsul meu se plânge,
Cum sufletu-mi se cere crud
Din nou spre munţi a curge...

Aud ecou din mine des,
Cum mă-nţeleg, cum caut, cum alung,
Şi nu mă văd deloc ales
Pe merit sau pe rug.

De-aş spune ce şi cum, oricui,
Tot eu m-aş auzi un monoton,
Nici prea urât, nici cu pistrui,
Prea serios, de plâns bufon.

"Sunt doar ecou", ar spune cel
Care mă vede în oglindă,
Şi nu mai ştiu de eu, ori el
E dulce aguridă...

În jocul pal şi complicat
Plictisitor de nebunesc,
Cu mine însumi aliat,
Mă lupt să mă răzbesc...

Dar nu-i victorie într-unul
Când o petrec doar eu şi eu,
E doar durera strânsă-n pumnul
De-alegător...deci semizeu!

Copii

Copii veseli printre umbrele,
Coloraţi ca soarele-n flori,
În mâini au coşuri din nuiele,
Şi-n suflete stoluri de cocori.

Copii cu rasul larg, aprins,
Cu ochii plini de râuri dulci,
Un larg de bucurii întins
În care nu se cară cruci...

Copii cu lumea lor de neştiinţă,
Scăpaţi de-o judecată aspră,
Copii în care fericirea ia fiinţă
Şi-ii pură, clară floare-albastră...

În lumea lor mereu mă vreau
Pe-o necurmată agonoie,
Un singur timp va fi, am fost, erau...
Nimic, doar armonie!