vineri, 15 august 2014 | By: Andrew

Neuitaţi cei care scriu...

Ar pune toţi un val pe val,
Ca marea toat-a lor să fie,
Să iasă rând pe rând dintr-un banal,
Ce sună imitând a tragedie.

Şi-ar pune toţi o stea pe stea,
Ca cerul sec , nemărginit,
Să ardă iar precum ardea
De-un foc de ei, aprins, mocnit...

Ar pune ei în guri de vânt,
Fără de rost o pală şi un vuiet
Chiar dacă mor în fals mormânt,
Cei care fac, nu spun cu huiet.

Ce bine însă că nu-i lasă,
Nici marea-n valul ei curat,
Nici cerul, cu-a vânturilor glasă,
Pe toţi să spurce graiul delăsat...

Şi daca încă se mai ţine,
În vârstă fragedă sau putregai,
Un om măcar, care de bine
Grăieşte-n foi cu un tăciune din vătrai,

Şi dacă înca, undeva ascuns,
Un cuget prinde rădăcini în pagini,
Aceia toţi m-or fi pătruns,
N-or fi lăsaţi de ceruri în paragini.

Şi neuitaţi cei care scriu,
Cu sufletul pe foi de vreme,
Al lor citind, voi fi sicriu,
Şi epitet, şi cuget şi dileme...

Pe pieptul meu...

Pe pieptul meu, nebuno, mori,
Aşa cum şterge toamna glasul,
Şi pune mov în roşii flori,
Şi ceartă-nfrigurată pasul.

Pe pieptul meu frumos trăieşte,
Cum boala strânge mâna caldă,
Cu vicleşug cum o trânteşte,
Prin cimitire de se scaldă.

Pe pieptul meu, nebuno, mori,
Cum dulce se aşterne seara,
De-ar fi pe ceruri zece sori,
Şi goală sufletului gara.

Pe pieptul meu frumos trăieşte,
Cum amărui ca sângele de ură,
Se unge creştetul regeşte,
Cu untdelemn din sfânta gură.

Pe pieptul meu nebuno mori,
Încet şi albă ca plecarea,
Oricât ai sta să mă implori,
Mi-e pieptul mort, trăieşte nepăsarea!