Oarbă

Ea ridică din sprânceană
Violent...
El îşi cântă nota-n gamă
Cam strident
Şi peste rană
Pune mâna ca un cort
Ascunzând din el ce-i mort.

"Ce te doare? Cui îi pasă?"
Ea întreabă cu sarcasm,
Apoi cu-n surâs demonic
Se întoarce şi îl lasă
Gri de colb şi plin de astm...
Nebuneşte şi eroic,
Cu un suflu lipsă-n frază,
El aruncă pieptu-n calea-i
Poate stă şi contemplează...

Ea, în schimb, ridică talpa
Şi văzând bine obiectul,
Calcă precum nimeni alta,
Nimicindu-i şi uimirea şi defectul.

"S-a sfârşit!"
Îşi zic în cor,
El plângând, ea chicotit,
S-a sfârşit cu drama rece
De slabi oameni din hârtie;
Orice dor ca dorul trece,
Nu-i motiv ca să rămâie!

Orb

Ar fi stat şi în genunchi...
Lui, iertarea-i prea străină
Şi credea că doar un junghi
O să-i fie ea, de vină...
Nu ştia că-n asfinţit
Prea ades ea lăcrima,
El atât de iscusit
Ignorant, îi răspundea...

Se grăbea ades uitând
Spre ce rază mai păşeşte,
Ea-l avea mereu în gând,
Vrând să uite că-l iubeşte.
Ce-i de vină? Luna? Anul?
Un orgoliu de granit?
Lipsa dragostei când sânul
Îi stătea deschis, rănit?

Ea, slăbită din genunchii
Ce-o-ndrăgeau odinioară,
Uită plânsul, şterge ochii,
Ruşinată se strecoară
Către alte mâini terestre,
S-o cuprindă, s-o mângâie,
Şi-ale pieptului ferestre
Vor fi-n beznă să rămâie...

Din nou, din nou...

În camera mea pustie
Doar ecoul mă imbine
Să te chem din nou, din nou...
Sărută-mă iubire!
Căci de nu, îmi ies din fire
Şi te chem din nou, din nou...
N-am să tac, doar dorul ştie
Cum e bine ca să-mi fie
Şi te vrea din nou, din nou...
Gol în mine, gol afară,
Pieptul gol şi mintea goală,
Te tot chem din nou... şi iară..

Să uităm...

Undeva,
Între tine şi noi,
E mâna ta!
Ţinută strâns căuş
Ca un zid nemărginit
Fără ferestre sau uşi.
Undeva,
În timpuria depărtare
E cineva
Cărând o amintire...
A lui, a ta,
O veşnică dezamăgire
Care te leagă de copilarie.
Undeva...
Cândva,
Spuneam că eşti tu
Şi eşti a mea,
Dar timpul s-a schimbat,
Şi oamenii cu el,
Precum şi visele...
Aruncam speranţe peste timp,
Împreună, visând,
Acum toate sunt doar
Cele care
Nu se vor mai întâmpla
Şi doare gândul
La imaginea ta
Îndeplinind un vis
Lângă alţi ochi să-l vadă!
E muncă de corvoadă,
Acum, la timpul de adio,
Atâta nedorită dramă
Care cicatrizează...
Vino! Să uităm doar!
Să uităm!