Orb

Ar fi stat şi în genunchi...
Lui, iertarea-i prea străină
Şi credea că doar un junghi
O să-i fie ea, de vină...
Nu ştia că-n asfinţit
Prea ades ea lăcrima,
El atât de iscusit
Ignorant, îi răspundea...

Se grăbea ades uitând
Spre ce rază mai păşeşte,
Ea-l avea mereu în gând,
Vrând să uite că-l iubeşte.
Ce-i de vină? Luna? Anul?
Un orgoliu de granit?
Lipsa dragostei când sânul
Îi stătea deschis, rănit?

Ea, slăbită din genunchii
Ce-o-ndrăgeau odinioară,
Uită plânsul, şterge ochii,
Ruşinată se strecoară
Către alte mâini terestre,
S-o cuprindă, s-o mângâie,
Şi-ale pieptului ferestre
Vor fi-n beznă să rămâie...