Alungat
de cotidiene veștejiri,
Aievea trec prin aste foi de suflet,
Reamintind-u-mi vechi trăiri,
Din flori de râs - în scâncet.
Și nu întâia oară mă întreb,
Oare cui scriu, mult după miez de noapte,
Că-i singur codrul fără cerb,
Și cititorul fără șoapte...
Rememorând-u-mi anii verzi,
Din scoarță-n scoarță la final de veac,
Mă-ntreb în bezna ignoranței: pierzi,
Ori e câștig de-ar fi să tac?
De mi-ar muți strofă cu strofă
Toamna tristeților din piept,
Ar fi așa o catastrofă,
Ori fir-ar mult mai înțelept?
Vacarmul proștilor în turmă,
M-afundă-n agonii beligerante,
Și mă întreb dac-a mea urmă,
E scrisă-n pagini relevante...
Nu dac-ajunge la o gloată,
Că gloata-n general e tâmpă,
Mă-ntreb, dacă țintită-i toată
Spre-o inimă, măcar, mai scumpă.
Și știi, tu dragă cititor loial,
Că nu-i întâia oară când târcoale,
Îmi dă, gândul că echinoxial,
Mi-e pofta de urale.
Doar de-o scânteie-ntr-un vulcan,
Măcar de-aș ști c-am ațâțat,
N-aș mai cânta o dată-n an,
Ci mult mai des și apăsat.
Dar trec mai singur printre foi,
Și-mi văd cum, literatele crămăluiri,
Se prăfuiesc sub un puhoi
De noul tot, mult mai tâlharul de priviri.
Iar când închid coperta peste ce am fost,
Se-nchid și amintirile încet,
De-oi ști că nimeni nu mă va citi cu rost,
Voi continua să scriu, doar... scripta manet.
Postări
