Răsfoi-m-aș

 

Alungat de cotidiene veștejiri,

Aievea trec prin aste foi de suflet,

Reamintind-u-mi vechi trăiri,

Din flori de râs - în scâncet.

 

Și nu întâia oară mă întreb,

Oare cui scriu, mult după miez de noapte,

Că-i singur codrul fără cerb,

Și cititorul fără șoapte...

 

Rememorând-u-mi anii verzi,

Din scoarță-n scoarță la final de veac,

Mă-ntreb în bezna ignoranței: pierzi,

Ori e câștig de-ar fi să tac?

 

De mi-ar muți strofă cu strofă

Toamna tristeților din piept,

Ar fi așa o catastrofă,

Ori fir-ar mult mai înțelept?

Vacarmul proștilor în turmă,
M-afundă-n agonii beligerante,

Și mă întreb dac-a mea urmă,

E scrisă-n pagini relevante...

 

Nu dac-ajunge la o gloată,

Că gloata-n general e tâmpă,

Mă-ntreb, dacă țintită-i toată

Spre-o inimă, măcar, mai scumpă.

 

Și știi, tu dragă cititor loial,

Că nu-i întâia oară când târcoale,

Îmi dă, gândul că echinoxial,

Mi-e pofta de urale.

Doar de-o scânteie-ntr-un vulcan,

Măcar de-aș ști c-am ațâțat,

N-aș mai cânta o dată-n an,

Ci mult mai des și apăsat.

Dar trec mai singur printre foi,

Și-mi văd cum, literatele crămăluiri,

Se prăfuiesc sub un puhoi

De noul tot, mult mai tâlharul de priviri.

 

Iar când închid coperta peste ce am fost,

Se-nchid și amintirile încet,

De-oi ști că nimeni nu mă va citi cu rost,

Voi continua să scriu, doar... scripta manet.