miercuri, 20 iulie 2011 | By: Andrew

Ecoul ei


Ecoul suferinţei
Se-aude printre cruci,
În lagărul fiinţei,
Tu suflet să mă duci.

Pe recele mormânt
Curg lacrimi seci de înger,
Cu aripi în pământ
Cu inima în cer,

Şi valuri de durere
Se lasă peste tei,
Nu-i nimeni să mai spere,
Un râs pe chipul ei.

Se-ntorc morţi-n găoace,
Scrâşnesc oasele lor
Căci de o vreme-ncoace
Toţi plâng cu ea în cor.

Se scurg izvoare calde
Din ochii ei îndureraţi,
Dar crucile stau fade
Şi morţii neiertaţi

Din temelii de beznă
Ea, însăşi nefiinţa,
Îşi tremură o gleznă
Îşi caută credinţa.

Pe cerul clar, o rază
Se-ntoarce ca un scut,
De frică să nu vază
Durerea-ntr-un căzut.

Ecoul suferinţei
Înalţă zilnic mii de cruci,
În faţa nefiinţei
Tu muritor... cobori sau urci?

Nici un om


Peste timp, prin mlaştina de-amărăciuni,
Mereu au stat doua mâini măcar,
Să-nalţe-n slavă rugăciuni...
Ce n-au fost în zadar.
Când altii se-mbătau în fum,
Când vântul le era valută,
Un singur pas neînsemnat, pe drum,
Un singur glas spre Cerul ce-l ascultă,
Stătea ca punte între om şi ce e sfânt.
Un fir spre cer, scapare,
Un singur om să-ntindă mâna spre Cuvânt,
Din scorburi de păcat, spre zare.
Când alţii se plecau în faţa lui Mamona
Şi-n sange-şi adăpau spurcata gură,
Un foc, precum către Sodoma,
Mai zăbovea, de rău, o picătură.
Atunci, un singur om ascuns în munţi
Plângea îngenunchiat şi umilit,
Acum plecaţi stau mult mai mulţi,
Dar câţi din ei, sub numele de ipocrit!
Şi-atâtea vorbe fără de-nţeles
Se-nalţă, spun ei, către nori,
Din toţi aceştia cine, ca ales,
va fi incununat cu stele,
Şi-n suflet cu miros de flori!?
Din toţi aceştia, e greu să mai găseşti
Credinţa într-un om. E in zadar!
Amintită-i azi doar în poveşti,
Nu-i nimeni s-o aibă, nu-i nici un om măcar.