Ecoul ei

Ecoul suferinţei
Se-aude printre cruci,
În lagărul fiinţei,
Tu suflet să mă duci.

Pe recele mormânt
Curg lacrimi seci de înger,
Cu aripi în pământ
Cu inima în cer,

Şi valuri de durere
Se lasă peste tei,
Nu-i nimeni să mai spere,
Un râs pe chipul ei.

Se-ntorc morţi-n găoace,
Scrâşnesc oasele lor
Căci de o vreme-ncoace
Toţi plâng cu ea în cor.

Se scurg izvoare calde
Din ochii ei îndureraţi,
Dar crucile stau fade
Şi morţii neiertaţi

Din temelii de beznă
Ea, însăşi nefiinţa,
Îşi tremură o gleznă
Îşi caută credinţa.

Pe cerul clar, o rază
Se-ntoarce ca un scut,
De frică să nu vază
Durerea-ntr-un căzut.

Ecoul suferinţei
Înalţă zilnic mii de cruci,
În faţa nefiinţei
Tu muritor... cobori sau urci?