Nici un om

Peste timp, prin mlaştina de-amărăciuni,
Mereu au stat doua mâini măcar,
Să-nalţe-n slavă rugăciuni...
Ce n-au fost în zadar.
Când altii se-mbătau în fum,
Când vântul le era valută,
Un singur pas neînsemnat, pe drum,
Un singur glas spre Cerul ce-l ascultă,
Stătea ca punte între om şi ce e sfânt.
Un fir spre cer, scapare,
Un singur om să-ntindă mâna spre Cuvânt,
Din scorburi de păcat, spre zare.
Când alţii se plecau în faţa lui Mamona
Şi-n sange-şi adăpau spurcata gură,
Un foc, precum către Sodoma,
Mai zăbovea, de rău, o picătură.
Atunci, un singur om ascuns în munţi
Plângea îngenunchiat şi umilit,
Acum plecaţi stau mult mai mulţi,
Dar câţi din ei, sub numele de ipocrit!
Şi-atâtea vorbe fără de-nţeles
Se-nalţă, spun ei, către nori,
Din toţi aceştia cine, ca ales,
va fi incununat cu stele,
Şi-n suflet cu miros de flori!?
Din toţi aceştia, e greu să mai găseşti
Credinţa într-un om. E in zadar!
Amintită-i azi doar în poveşti,
Nu-i nimeni s-o aibă, nu-i nici un om măcar.