Actor

Din vreme-n  vreme
Cu-atâta patos și vâltoare, 
Cu-atâta sânge-n vene 
Pulsânde pe la gât , 
Cu vorbe grele,  de om mare, 
Imiți pamfletic dup-un rât, 
Un mincinos politician, 
Un revoltat al vechii nații, 
Ori vreun mojic mahalagean, 
Dorind defibrilații... 
Scandând cu pumnul strâns, 
Cu ochii ageri și sclipind, 
Ce nu e-n veci deajuns, 
Ce-i rău parcă din totdeauna, 
Scuipând și-amenințând
De le sughiță muma.

Alte ori, la fel, a comedie, 
Cu glas domol,  cu bâlbe deseori, 
Imiți pe omul ce nu știe, 
Dar înțelept se vede, 
Însă, pe subțiori, 
Transpira tot de-atâta chin sa-aleagă, 
Cuvinte tot mai elevate, 
Ce ne-nțelese-n mintea-i bleagă, 
Îl urcă înspre nori. 
Ți-ar spune el o mie una, 
De timp i-ai da,  ți-ar explica, 
Cum el e tot, însă cununa
E-n altă parte undeva, 
La vreunul care, după el, 
N-o merita. 

Câteodată faci pe cel, 
Ce simplu caută răspunsuri, 
Și simplu nu prea le găsește, 
C-așa un fel de simplu e doar el, 
Și ne-nțeles el răbufnește-n plânsuri, 
Că nimeni nu-l ajută ,  și-i singur pe pământ. 
De parcă lumea toată, 
Să-i sufle în iaurt, 
Ar trebui să se împartă, 
Și să-i servească, suflet, trup și gând. 
Și-adesea vrea să se remarce, 
Nemulțumit la rândul său , 
Sangvinic să se-mbarce 
În trenul celor care știu,  vorbesc, 
Ba ceartă chiar pe cei ce fac, 
Dar când sa pună mâna - tac, 
Ori doar bodrogănesc a rău.

Imiți pe toți în toate ale lor, 
Imiți și patosul și dorul, 
Plânsul sincer și cel de decor,
Caracterul unic, curat, demonic, 
Sau bine intenționatul cor
Care numit la noi: o gloată , 
Gândește-n grup, înăbușit frustrării, 
Un nou eșec nebănuit 
În noaptea răzbunării. 
Dar tu... 
Cum te imiți pe tine? 
Și dacă nu... 
Atuncea cine, 
Se-mbracă-n haina ta de frici și ploi, 
Cine te-aduce-n scenă... Din gunoi?
Cine te scoate dintre fericiri, 
Spălat de-atâtea imitații și trăiri, 
Și te transformă-n... Tine?

Cine ești tu? 
Actor ce printre "bee" și "mu", 
Te cauți rătăcit,  în toți, 
Și te găsești în cioburi, 
Și-i vrei morți 
Doar de-ai putea să ieși din ei...
Babe certânde și plebei, 
Îndrăgostiți și regi, 
Nebuni ascunși în scorburi, 
Șoferi, șomeri, agricultori, 
Macaragii, deștepți și proști , 
Glumeți ori triști, actori, 
De mult apusi nemuritori, 
Sau efemere gânduri...

Rămâne doar un monolog, 
Poate cel mai frumos pe care l-ai rostit. 
De nimeni vreodată auzit, 
Un om perfect deși olog
În suflet, în trai, în asfințit...

În mustaţă

Oare cum ţi-ar sta
Încâlcită în mustața mea, 
Pe-o ramură de of
Dezlegată la pantof?

Oare cum te vezi
Printre poveşti cu iezi,
Copilă-ntre idei
Ghicind, numai, ce vrei?

Jucându-te cu timpuri
Și grea de-atâtea gânduri, 
Te muşcă griji nevrute
Iar tu ești mult prea iute. 

Copil cu flori în creştet,
Speriată de un veşted 
Surâs contemporan, 
Înnoţi într-un noian

Și tot noianul mare
De of-uri,  spre urcare
Ți-o fi, copil șăgalnic 
Spre ţelul cel mai falnic.

Și-așa cum urci și creşti
Ca feţii din poveşti, 
Tot mă întreb dulceață, 
Ce-mi faci tu în mustața?

Cum încă mai ai vreme, 
Să-mi stai și să alene
Alegi tu fir cu fir, 
Pe drum spre trandafir?

Cum de mă suporți, 
Când parcă sunt ca toți, 
Un oarecare cine, 
Şi alegi tocmai pe mine?

Dar mai ales cum stai, 
Copil din flori de mai, 
În mustața moșului, 
Până-n pârga roşului?!

Plâns de văduvă

Știu,  ca le-ai fi spus tuturor 
Să nu jelească, doar ca sa nu plâng, 
Şi știu că nu ar fi contat ce ești în ochii lor, 
Ci doar ce rămân eu ştergându-mi ochiul stâng, 
Pentru tine mai des,  mai greu. 

Știu că mulţi încă n-au aflat, 
Şi glumesc nătângii pe seama tuturor, 
Şi știu că i-ai fi apostrofat, 
Şi le-ai fi zis să-și vadă ei de treaba lor, 
Să nu-mi poarte greul meu. 

Știu că te-ai întoarce, oriunde ai plecat, 
Căci am împărțit același dor o viaţă, 
Şi știu că nu mă vei fi uitat, 
Oricât de întuneric e acolo,  oricât de ceaţă, 
Mă păstrezi lumină.

Oricâte-aş ști,  după tine tot jelesc, 
Şi tot mi-e dor în fiecare seară; 
Să pot dormi, frumos îmi amintesc, 
Că lângă tine viaţa mai puțin amară 
A fost,  și-ți mulțumesc!