Neauzire

Azi nu m-ai auzit
Şi nu m-ai ascultat,
Azi gândul stingherit,
Rămâne supărat,
Iar vorba spusă-n vânt,
Rămâne un cuvânt
Cu-atât mai ne-nsemnat...
Azi ochii trişti se plâng,
Azi norii nu aşteaptă,
Şi ploile în crâng
Sunt azi, ploi ce deşteaptă.
Tu crezi un propriu gând,
Tu vezi doar o oglindă,
Când stau atâtea-n rând,
Neînţelese, se perindă...
Azi nu m-ai auzit
Şi nu m-ai ascultat,
Căci poate nimicit,
Cum sunt, şi supărat,
Sărac în toate câte crezi,
Bogat în tot ce tu nu vezi,
Azi...poate aş fi spus,
Mai mult decât cuvinte,
Azi rândul de mai sus,
Azi...el te ţine minte.

N-am fost acolo...

N-am fost acolo,
Când, prima dată m-ai iubit,
Când m-ai privit întâia oară
Cu ochi de dor.
N-am fost acolo,
Când singură te-ai rătăcit,
Şi n-ai avut o scară,
Sau un motiv de zbor...
M-ai chemat apoi, neaşteptat,
Iar eu credeam că florile de spin
Sunt raze de lumină mov,
Dar copilăreşte te-ai jucat,
Cu dorul meu, din chin în chin,
Abandonat, apoi, pe un ostrov.
Şi am plecat. M-am smuls,
Cu jugul căilor lumeşti,
Cu inima falsificată-n indigo,
M-am rătăcit fără de puls,
Fără de dor în ceşti,
Fără picioare în tango...
Şi pentru ce?
Ca să-mi vii iară-n lacrimi,
Să-mi ceri din nou sufletul sobru
Să se supună nebuneşte,
Orb, pe-altarul aceloraşi dureri şi patimi?
Să cunoască un aleatoriu dobru,
Apoi să-l smulgi din mine mişeleşte?
Am fost acolo...
Şi-atâtea zile spre final
Aş fi dorit din nou să nu mai fiu,
Să-mi plâng nimicnicia solo,
Să fiu nemărginit banal,
De tine, de dureri şi de iubiri să nu mai ştiu...
Dar sunt acum...
Când tu nu eşti,
Căci m-ai chemat, şi sunt, căci am venit,
Dar tu, ai dispărut în fum,
Printre oglinzi şi amăgiri lumeşti.,
Eu sunt, căci m-ai chemat, tu nu mai eşti, vădit.

La final...

Şi în final pe cine cunoşti,
Pe cine crezi, pe cine vezi,
Pe cine ştii, pe cine laşi
În inima ta, iar tu în ochii cui te pierzi...

Şi la final pe cine ai,
Pe cine vrei, pe cine ceri,
Pe cine cauţi şi oare,
Vorbim de-un singur om mâine, azi şi ieri?

Şi...la final cine eşti,
Cine te crezi, cine te ai,
Cine ai vrea să fii,
Oare la final, eşti încă cine erai...?

Dincolo...

Culorile iubirii
Se amestecă pe chipul sufletului tău,
La ceas de asfinţit
Când umbrele ne mângâie unirea.
E bine împreună, sau e rău...
Confuz mă zbat între ziduri nedefinite,
Dar care îngrădesc atât de bine firea,
Încât umbrele...par contrastante.
Ochii ni se-mpreună,
În lacul eternelor neînţelegeri,
Şi înnotând prin pelinul de lacrimi,
Dăm mână cu mână
Şi ne vâslim barca spartă de timp
Către ceaţa dinspre mal...
Şi sperăm rugându-ne,
Ca dincolo de ceaţă
Să regăsim concretul,
Să ne aflăm acasă,
Să înţelegem preţul,
Să credem, să fim una...
Dar încă nu ştim
Ce e dincolo de ceaţă...