Dacă tot e vorba
de dureri, angoasă și lanțuri,
În toamna asta nenorocită,
Să fie din plin, zic! Și să mă afund in valsuri
De pahare murdare și dame de pică...
Mereu mi-au fost cu frângeri de piept,
Dintr-un motiv sau altul, toamnele astea mizere!
Să fie atunci, și lanț, și amintiri, și regret,
Iar tot ce ține de hoitul toracic, să zbiere!
Furtuni amare îmi străpezesc dinții gândurilor,
Când în miez de viață, năluci din trecut
Pândesc scânteile zorilor,
Și mă sugrumă în atâta nemanifestat plâns nevrut...
Oi fi mâncat din pomul cu chimii nebune,
Ori oi fi avut blestem ca-n duble decade
Ciclic să fiu uitat în lume
Singur, și prin minte iubirile să-mi fie fade.
N-am priceput anume cum, belșug de pastel
Să fie unora pricină de zîmbet,
Când mie mi-s ocnă, mi-s castel
În care mă bântuie frumosul trecut la fiecare scâncet.
Cum pot, în miez de trai, când firea mi-ar fi tare,
Să mă dedau la gânduri și-alterații,
Când vuietul din apele amare
Mă tragen-n disperări de depresive ocupații?...
Cum, copilăresc în pieptu-mi, de parcă n-au trecut demult,
Puerilele dureri ale iubirilor junești,
Când azi mi-e suflul mut,
Și ochii-mpăienjenite-mi sunt ferești...
Postări
