Şiroiri

Pereţii sufletului meu
Se înalţă printre şiroiri de sânge,
Se ridică spre tavanul gri
Din mocirla atârnată în tranşeu.
Tocul cotului îmi plânge
În strigăte de nebuni... Ştii?
Sufletul meu nu a fost niciodată mai departe!
Printre craterele nocturne
Ce scuipă dureri în eter,
Mă scufund ca o virgină epavă,
Un scut umbrit de linii argintii şi curbe,
Ce mă străpung şi zbier
De parcă aş visa în disperări cum strig
Dar vocea mi-e prea gravă!
Nu pot s-aştept urechea ta s-audă,
Ori ochiul tău să-mi simtă şiroirea...
Sunt prea grăbit să plec pe nesimţite,
Căci te-ai scufundat în tine...
Şi ne omori cu lipsa ta de mâine,
De parcă azi ne-ai strânge din dureri.
Înghit pereţii albi, de sus în jos, curgând,
M-ai prefăcut în hrană diavolească
Şi sper din palma ta,
să nu fiu cerut vreodată ca pedeapsă...
Căci nu ştii ce faci! Mă şiroiesc,
Urli, mă-ngropi în ură, apoi taci.