De mâine...

Şi dacă nu m-ai mai iubi de mâine,
Poate
Gândul că te pierd m-ar pierde.
Dacă nu m-ai mai iubi de mâine,
Toate
Alinările din lume nu m-ar alina,
Aşa că
Iubeşte-mă! Nici bun, nici rău,
Nici cum vrei tu,
Al nimănui decât al tău...
Te rog nu spune nu!

Asta mi-e...

Îmi pun gândurile pe foaie
Şi constat întristat că încă doare
Fiecare loc frumos,
Fiecare amintire,
Atâtea lucruri ai distrus în lume pentru mine
Şi ai plecat...
Mă ridic din când în când
Şi strig nebuniei să tacă,
Trec zile şi nopţi la rând
Şi de tine nu mai uit, parcă,
Durerile nu mai dor, amintirile mor,
Strigându-mă de pe lumea cealaltă bântuitor,
Încă în calea fericirii.
Şi în drumul nemuririi
Iubirile se nasc şi mor
Unele din cauza ta,
Altele de dor, patimă, patos şi iar nebunie,
De ce mi-e dată povara asta mie?
Să iubesc iar şi iar, de fiecare dată altfel,
De zece ori, de o sută, o mie,
Nesaţul sufletului meu săpând şanţuri,
Legând în lanţuri o inimă, o sete,
Iubire printre vise, iubiri la depărtare,
Iubire printre note muzicale, dor de buze dulci şi plete,
Blestemate toate laolaltă!
Căci nebunia lumii nu stă-n neînţeleşii ei,
Ci în încercările toate
De bine, cu ochi răi,
În credinţa că se poate, iubire nesfârşită,
Cer sufletele sparte... acea batjocorită
Dragoste lumească.
Îmi pun gândurile pe foaie...
Şi nu rămâne decât o durere pe hârtie,
Uitate lacrimi într-o ploaie
De care nimeni astăzi nu mai ştie...
Mă ridic din când în când,
Să dirijez nebunia! Să cânte!
IUBESC! Omoară-mă iubire!
Iubesc şi inimile frânte,
Bucată cu bucată, rând pe rând,
Pân-am să mă topesc arzând şi-am să mă pierd.
Iubesc orice, oricând...şi asta mi-e durerea.