joi, 9 noiembrie 2017 | By: Andrew

Pictură în vers

Foșnește dorul meu prin piele,
De pielea ta prea lung atins,
Și te înalț prin galaxii cu stele
Când văd că te-ai aprins.

Îmi scriu povestea rănilor în tine,
Cu degetele aspre de prea mult,
Și tu-mi oftezi cu pleoape pline
De tremur și tumult.

Îmi scriu durerile în vers,
Dându-ți contur împiedicat pe sânu-ți,
E sfântul dragostelor mers.
Îți spui că m-ai cerși, oftându-ți.

Și ne lipim din când în loc,
De parcă timpul n-are drum,
Mă dau cu totul, mă sufoc,
Din tine să fac scrum.

Îmi pleacă sufletul pe nări
Când între buze-ți strâng urechea,
Și-ți umplu orișice cămări,
Să-ți vezi în mine-n veci perechea.

Și te posed cu iadul meu,
Aripi de raze și blesteme,
Pe veci să nu mă ai al tău,
A mea să fii de-a pururi între perne...

Și când mă las pe-al tău nebun
Leagăn dulce de-omenire,
În tine-aleg azi să apun,
Un răsărit ieșit din fire.

Foșnește dorul în cearceafuri,
Ori tu oftezi în fierte rouri,
Azi pun în tine doi luceferi,
Și-o fiică în carouri...

Cutremuri des lucindu-ți sânii
Și-mi urli versul în dorință,
Mi-au înnebunit vecinii,
Dar azi renunț la conștiință.

Din chinuri, dragostea se naște,
Și din dureri, ne contopim,
Pieptul de ani mi te cunoaște,
Nu-i gând să ne oprim...

Și curg șiroaie dorurile noastre,
Pupilele-ți privesc negândul,
Mă ai cu totul spre năpaste
Ce n-au văzut pământul.

Și-n freamăt ești femeie,
În dor, al tău bărbat,
Mi-ești idol, Astartee,
Samson încătușat...

În tremurul iubirii te stăpânesc legată
Pe patul răzvrătirii arzând necontenit,
Îmi ești simbol, curată,
De-ți sunt  promis iubit.

Și-n visele de aur din nopțile pustii
Când lângă un balaur în roșu te îmbraci,
Să-ți amintești că sfântă mi-ai fost în poezii,
Și ți-am pictat conturul doar ca să mi te placi.


Ai crede

Ai crede c-am găsit iubirea
În ochii buni văzuți aleatoriu,
Că în sfârșit îmi împlinesc menirea
De a iubi obligatoriu.

Ai crede c-am cedat în noapte,
Pe drumuri, singur fără bani,
Și-am căzut pradă unor șoapte
Pe-alei vărgate de platani.

Ai crede că alerg în zori
Și-apoi m-avânt pe înserat n-apoi
Că-n drum îi caut niște flori,
Că mă primește-n sărutări puhoi.

Ai crede că până acum,
Mi-s cărările povești și pașii,
Nebuni rătăcitori pe drum,
S-au strâns, de-mi cresc urmașii.

Ai crede c-am visat și împlinit,
Toți zorii cu dejun familial,
Că-n mine nu s-a mai răstit
Dorul de tine ca un vis fatal.

Ai crede că te-am și uitat,
De nu te mai descriu în picuri
Dar gândul meu nevindecat,
Te caută-n nimicuri.

Ai crede că te cred luată,
Și chiar de ești,  mă amăgesc,
Și-o zi, mi-o amintesc uitată,

Cum spre blestem te regăsesc...

În praznic

Lucesc lumini pe-asfaltul neted
Udat de lacrimi dinspre nori...

Știi ce? La naiba cu-acest fior de toamnă!
Mi-e sufletul prea veșted,
Ori pus pe pat de flori
Se-arată spinii.
Tu știi că mă vorbesc de rău vecinii?
Știi ce? La naiba și cu ei, cu noi, cu-orice poveste.

Singurătăți la două noaptea îmi dau, în frig, de veste
Că se termină tinerețea, iubind curat virgine.
La naiba și cu tine,
Că mi-ai stricat busola
Ca un magnet ce nu-i la locul lui.

Iar tu? Azi mie, mâine spui c-alegi ce-i mai ușor.
Mă strigă drumurile-n cor.
De Sus te caut, la naiba, unde ești...?
Ți-am. Fost doar de decor,

Mi-ai fost doar de povești...