vineri, 11 noiembrie 2011 | By: Andrew

Pelerinul leneş...


El îşi scrie dragostea trasă de păr
În stuful din cutia unei chitări,
Cutie cu plămâni si armonică absurdă.
El plânge din corzile ploilor tomnatice,
Din genele de cenuşă ale cerului,
Din plopii solitudinali.
El strânge orice privre nebună, bună,
Caldă rece, uimită, umilită, mituită,
Perfidă, perversă, perfectă, defectă...
El se împiedică în şiretul sufletului,
Îşi toarnă ofurile peste sine-şi
Ungându-se cu ele precum se unge un rege.
El respiră gâlâgios de tăcut resturile
Resetărilor abundente de conştiinţă,
Puse pe seama regretului veşnic de cadru.
El uită rima gândurilor,
Scrie rima vorbelor de parcă ar cunoaşte-o,
Cercetează cunoscătorii ei...
El mângâie cu creştetul necunoştinţei,
Palma aspră a cunoaşterii de sine,
Într-o lume în care el singur e un necunoscut.
El îşi pune pieptul soare,
Iar restul, consideră planete cu sateliţi,
Stele neimportante...
El creşte, caută, răneşte, iartă, iubeşte,
Bleastămă, greşeşte, aleargă, cerşeşte,
Toate cunoscute în zadar;
El, singurul ţel, singura beznă în lumină,
El netrebnicul, spurcatul, ţărâna,
El odorul, iubitul, pelerinul leneş...
Mestecatul apatic al antipatiilor
L-au obosit, l-au indispus, l-au plictisit.
El nu mai cere, nu mai caută, nu mai vrea.
În stratul gros de obraz vărgat,
Îşi potriveşte aliura ca o nucă lângă Ana,
Nestatornic în locaşul incomod,
Nesăbuit şi respingător cu picturile murale,
Îndrăgostit de ciudăţenii nocturne,
Copleşit de prostia albastrului de ape.
El, strâns între cuvintele proprii,
Legat de sine ca de un bolovan dungat,
Mugeşte după eliberare,
Tânjeşte după clinchetul orgasmic
De rupere de lanţuri.