marți, 22 mai 2012 | By: Andrew

Postum


Mă vei asculta vorbindu-ţi
De după piatra funerară,
Cu glas încet şi încă tremurând,
Ce cald era afară,
Ce rece-i în mormânt...
Mă vei auzi strigând speriat
De sub un strat cu veştede speranţe,
Înmiresmat de rădăcini de tei,
Aici mă strâng balanţe,
Mustrat de plânsul ei...
Mă vei chema în amintiri de-o clipă,
Pe-un gând istoric rătăcit,
Mă învelesc în pătura mortuară,
Rămân nestingherit
Cavoului povară...
Clădesc prin trupul scurs în tină,
Poate o stâncă mai târziu,
Ca ani lumină de acum,
Să-ţi pui solide temelii de viu
Pe nefiinţa-mi veşnic drum...
Şi tac acum!
Oricum nu mă auzi!
Voi fi atunci... comoară.