Umbra

Din perfectul meu contur,
Umbra mi se pare dreaptă,
Şi orice umbră dimprejur
Mă cere parcă, mă aşteaptă...

Să strângi speranţe că eşti viu,
E silnic şi de plâns la fine,
Când moartea pe un bidiviu
Grăbeşte către tine.

Ascuns în umbre de o vreme,
Stau risipit, ca ploaia în furtună
Şi simt cum orice mădular se teme
De-un strop de vreme bună.

Îmi caut marginea-n semilumină,
Ca un preascump tot în univers,
Cum alţii vor aur din lână
Sau păşune oilor în şes.

Să-mi judece nebunii mersul fad
Pe tabla şahului terestru,
Sunt martorul când alţii cad
Citindu-le istoria rupestru.

Nu-s ploi să-mi stea pe piept,
Nici vijelii să-mi spulbere gândirea,
În suferinţă creşti mai înţelept,
Însă trăieşti riscându-ţi nemurirea.

Şi te ascunzi speriat de cuget
În umbre, aşa cum fac şi eu,
Abstractizând al lumii muget
În lira spart-a lui Orfeu.

Logosuri

Nebunul tocilar al unei emisfere cerebrale,
Socoate că-i întreg la minte,
Când scoate fişe anuale
Cu socoteli în mii de amănunte...
L-am întrebat: "Ce tai, aduni şi înmulţeşti?
Ce strângi, împarţi şi risipeşti?"
El, mai supărat şi mai ascuns,
Mai distanţat, crispat şi rece,
Mi-a răspuns:
"Am infinitul ecuaţiilor cordiale
Ca job full-time executat,
Şi nu-i un fel de ecuaţii prea banale,
Ci e un specimen resuscitat
Din cele vechi, cu rezolvări
Ce s-au uitat.
Mă storc, o fac pe-a înţeleptul,
Dar munca e nedesluşită,
Mă tem că o să mi se plângă iarăşi pieptul
Că n-am o reuşită.
Imposibilitatea rezolvărilor
Îmi creşte rata suicidului la neuroni,
De la un infinit puţin, cum era tipic lor,
La câţiva năucitori şi criminali microni.
Şi plâng, mă sparg, mă întregesc,
Mă cânt, descânt, mă pribegesc
În câmpuri de zadarnică gândire.
Ajung premisele iubirii ca pod spre nemurire,
Să mă îngroape în pesimistă îndoială.
Aceste ecuaţii ale inimii străpung orice raţiune,
Te lasă dezarmat, cu mintea goală,
Lipsit de sens şi fără nume..."

Aparent...

Aparent s-ar fi uitat prin mine,
La orice alt kitsch contemporan,
Dar ceva-n privirea ei
Îmi dă de înţeles că mâine poate...
Ar fi bine să se grăbească!
Aparent sunt tot mai tânăr în oboseală,
Sperând ca bătrâneţea să mă scutească şi azi
De semnele ei tot mai greu de ascuns.
Nu-i nici o fală în deteriorarea faţadei
Încă în zidire.
Arhitectura e oarecum uşor de îndrăgit,
Dar planul a fost greşit, scurtat aleator
Cu un etaj. Nu am subsol...încă.
Aparent s-ar fi uitat prin vitraliile mele,
Văzând dincolo de ceafă,
Dar oglindindu-mă, ştiu că mi-s vitraliile opace,
...Sau aşa cred.
Aparent sunt o investiţie bună,
Dar, ceva-n privirea ei mi-ar fi demonstrat
Că mâine poate... dacă va fi cutremur,
Fără-ndoieli deşarte, m-aş fi dărâmat.

Şansa

Nu mai e timp. Gândul pierzării
Te scutură de-o vreme.
Ai temeri că pe fundul mării
Vei putrezi în veşnicii alene?

Ai drumul către orizont
Pavat cu palme-nsângerate,
Sau ai pierdut deja din cont
Iertările neadresate?

Mulţi, vor pleca pe raze de lumină
Şi ştii mai bine ca oricând
Că ziua Revenirii stă să vină,
Te-nalţi? Sau rămâi pe pământ?

Cercetează-te! E timpul să te speli
De orice demon încă te subjugă.
Veghează!Uşor e azi să te înşeli
Şi unui stăpân nedrept să pieri ca slugă.

Nu mai e timp! Gândul pierzării
Îmbrăţişează necurmat Planeta.
Doar azi ai şansa izbăvirii...
Alege sfânt! Nu ezita!

Adio

Înot în ochii tăi ca-n mare!
În aula zădărniciei
Eşti o romanţă de uitare
Sortită pustniciei.
Albă fiară!
Monstru darnic în iubire,
Tu, aseară
M-ai scos negrăit din brâie
Şi m-ai pus pe jar aortic...
Ce nedumerire!
Ai un comic tic
De a-mi strânge păsul
În palma nepăsării copilăreşti,
Iar glasul mi l-ai făcut ecou absurd afon,
Citit în ceşti
Fără cafea.
Ce nedumerire!
O viaţă de du-te - vino
Trece chinuitor de lent
Şi mă ţine în tensiune, neatent...

PS: M-am săturat! Adio!