Logosuri

Nebunul tocilar al unei emisfere cerebrale,
Socoate că-i întreg la minte,
Când scoate fişe anuale
Cu socoteli în mii de amănunte...
L-am întrebat: "Ce tai, aduni şi înmulţeşti?
Ce strângi, împarţi şi risipeşti?"
El, mai supărat şi mai ascuns,
Mai distanţat, crispat şi rece,
Mi-a răspuns:
"Am infinitul ecuaţiilor cordiale
Ca job full-time executat,
Şi nu-i un fel de ecuaţii prea banale,
Ci e un specimen resuscitat
Din cele vechi, cu rezolvări
Ce s-au uitat.
Mă storc, o fac pe-a înţeleptul,
Dar munca e nedesluşită,
Mă tem că o să mi se plângă iarăşi pieptul
Că n-am o reuşită.
Imposibilitatea rezolvărilor
Îmi creşte rata suicidului la neuroni,
De la un infinit puţin, cum era tipic lor,
La câţiva năucitori şi criminali microni.
Şi plâng, mă sparg, mă întregesc,
Mă cânt, descânt, mă pribegesc
În câmpuri de zadarnică gândire.
Ajung premisele iubirii ca pod spre nemurire,
Să mă îngroape în pesimistă îndoială.
Aceste ecuaţii ale inimii străpung orice raţiune,
Te lasă dezarmat, cu mintea goală,
Lipsit de sens şi fără nume..."