Ai să-nţelegi vreodată...

Ai să-nţelegi vreodată...?
Cum dragostea uitată
Rămâne-un curs festiv,
Lacrimogen şi agresiv
În tolba cu-amintiri răzleţe,
În timpuri lungi şi buze creţe,
În ploi în dungi,
Priviri de ceară,
Iubiri în joacă până-n seară...
Ai să-nţelegi vreodată
Că mulţi în lume nu iubesc,
Şi peste noi necugetată,
Ai să vezi cum timpuri cresc
Şi ne alungă;
Cum lacrimile vor să plângă,
Şi cerul tot se-mpotriveşte
Să fii acolo, să n-am pace
Şi toate, toate mişeleşte
Să le-mplineşti pentru că-ţi place...
Ai să-nţelegi vreodată
Că plata ce-o plătesc e fără plată?
Iar inima-ţi fără de pată
O vreau rămasă nepătată
În veci de veci,Amin!
Nu am cântar ca să închin
Chinul pe talgere să-nclin
Spre-a te lăsa o vreme...
Nu am bocanci să plec
Un drum în drum să trec
Şi să te uit în teme
De versuri plafonate.
Ai să-nţelegi vreodată
Că asta nu se poate?
Rămâi fără să-njunghii,
Rămân şi nu te mai trimit,
Să nu mai stăm la muchii,
Tu, fericito! Tu fă-mă fericit!

Contemplări Contemporane

Tăietura din decor,
Cu funii late cât lungimea,
Urcă şi coboară liftul dansator,
Cărând pe umeri lumea.

Un ticăit asurzitor
Răsare des de prin văpăi,
Marcând în lumea florilor,
Pe cei mai buni dintre cei răi.

Acoperind cu gips abisul,
Ne lunecăm înconştienţi pe fese,
Chiar dacă ni se pierde râsul
În sângerările perverse.

Atâta ne-am savantizat
Că însuşi Dumnezeu se miră
Cum am ajuns noroi crăpat
În sunete târzii de liră.

De-atâtea noi deşteptăciuni,
Ne confundăm unii pe alţii,
Când adevărul din minciuni
Noi l-am clădit, distribuit în raţii.

Contemporani cu ce a fost,
Noi suntem azi cu mult mai sus,
Când susu-i jos, dacă nu-i cost
Şi-n a tăcea, e mult de spus.