luni, 13 august 2018 | By: Andrew

Dune


Azi, norul mi-a spus,
Că au trecut doi ani de când fericirea,
Nu-mi mai lasă urme pe care să pășesc.
Paradoxal, azi calc cele mai virgine dune de nisip,
Nepășite, dar împărțite ca sămânța de flori de soare la colț de bloc.
Am râs!
Inconștient câ uimirea
Marelui oraș mă face să greșesc,
Atunci când îmi revăd fericirea în fiecare chip,
Vis, ori scânteie de noroc.

Și dacă s-ar întoarce,
Schimbată cum e ea,
Azi ar fi a oricui numai a mea nu.
Fericirea e o idee.
Vine, pleacă,
Și rămâi cu amorțeala crepusculului
Și verdele grețurilor de plâns.
Norul de w-uri nu mai arată demult ce îmi place,
Oricât de din mine ar sta,
Imaginea ce face cât o mie de cuvinte - tu.
O clipă, un loc, un obiect, o vreme, o femeie:
Fericirea e o oază seacă
În regretul pustiului,
La orizontul căruia nimeni niciodată nu a ajuns.

Pentru fericire




Mă rog pentru fericirea ta în fiecare seară,
Uitând adesea neajunsurile mele,
Și-adorm gandindu-mă a nu știu cât-a oară,
Că-n seara asta am privit împreună spre aceleași stele...

Mă rog cu palmele sufletului întinse,
Către-napoi, spre orice amintire mi te sfințește,
Și sper ca gândurile mele să nu se piardă stinse,
Și-n clipe de neant să-ți fie candela ce licărește...

Mă rog, dincolo de orișice regrete,
Ca zâmbetul tău să nu se curme niciodată.
Și-oricât ar fi drumul de greu, să nu-ți lași dorul să aștepte,
Și să iubești gălăgios... în șoaptă.

Mă rog... fericire, ca fericirea mea de altă-dată,
Să fie azi, oriunde-ar fi purtată ,
Mai înfloritoare decât oricând,
Și inima să-ție fie dor, și dorurile împlinite rând pe rând...