Dune

Azi, norul mi-a spus,
Că au trecut doi ani de când fericirea,
Nu-mi mai lasă urme pe care să pășesc.
Paradoxal, azi calc cele mai virgine dune de nisip,
Nepășite, dar împărțite ca sămânța de flori de soare la colț de bloc.
Am râs!
Inconștient câ uimirea
Marelui oraș mă face să greșesc,
Atunci când îmi revăd fericirea în fiecare chip,
Vis, ori scânteie de noroc.

Și dacă s-ar întoarce,
Schimbată cum e ea,
Azi ar fi a oricui numai a mea nu.
Fericirea e o idee.
Vine, pleacă,
Și rămâi cu amorțeala crepusculului
Și verdele grețurilor de plâns.
Norul de w-uri nu mai arată demult ce îmi place,
Oricât de din mine ar sta,
Imaginea ce face cât o mie de cuvinte - tu.
O clipă, un loc, un obiect, o vreme, o femeie:
Fericirea e o oază seacă
În regretul pustiului,
La orizontul căruia nimeni niciodată nu a ajuns.