Din cartea iubirii

În cartea iubirii uit petale de flori,
Chiar dacă pagini or fi creponate,
Cu doruri,  şi lacrimi, şi stele şi sori,
Petale rămâie, amintiri parfumate.

În cartea iubirii uit ochii frumoşi,
Cuvântul de miere şi vorba duioasă,
Să ştiu că-s acolo, aşteaptă neroşi,
Să le-mbrac într-o zi mai frumoasă.

În cartea iubirii pe plac îmi e traiul,
Şi-avânt orice gând într-acolo,
Reînvăţ sa iubesc,  iubirea mi-e raiul,
Chiar de mi-e cântul încet căci e solo.

În cartea iubirii toată durerea-i cântare,
O lecţie ce pieptul nu-mi uită,
De-acolo îmi iau o inimă mare,
Curată şi nouă,  nefrântă!

Nimeni nu ştie ce e-n sufletul meu

Câte lupte-am dus cu toţi,
Fără ca vre-unul să ştie,
Câţi m-au învins şi câte nopţi
Am pierdut în jubilaţii pe hârtie.

Câte frunţi, toate ale mele
Am şters de sudori cărând muniţii
Şi-am atacat pe toţi în lupte grele,
Razbindu-mi demonii şi sfinţii.

Câte ceasuri nesfârşite
Trecut-au strivindu-mă-n şenile,
Şi-n huruitul lor pe nesimţite,
Orele se prefăceau în zile.

Luptele-acestea nevăzute
Pe frontul meu înconjurat de plopi,
Lasă în urmă cratere tăcute,
Şi-nmormântări de vremuri,  fără popi.

Dar nimeni nu ştie ce e-n sufletul meu!
Toţi văd frumosul ochilor curaţi,
Căci i-am păstrat aşa mereu,
Tot plânsi,  tot singuri, singuri fraţi...

Nimeni nu ştie ce e-n sufletul meu!
Luptele chiar de le-aş face-n mici tertipuri,
În toate,  duşmanul cel mai aprig:  eu!
Cea mai grea redută în toate-aceste timpuri.

De-aş scrie...

De-aş scrie cum mă simt,
Mereu ar plânge versul,
Mereu mi-ar fi grav mersul
Şi gândul mereu strâmt.

De-aş scrie tot ce văd
Săracul vers lungan,
Întins ar fi,  parcă de-un an
Pe roată,  tras către prăpăd.

De-aş scrie tot ce-aud
Oh,  sfinte şi nebune,
În pale şi cărbune,
Mi-ar arde versul ud.

De-aş scrie ce gândesc,
Mi-ar alerga peniţa
Şi-ar plânge firul, viţa
Demonic imn ceresc.

De-aş scrie câte ştiu,
Şi văd, aud, ori înţeleg,
Aş mulţumi că încă merg,
Şi nu mi-e chin să fiu.

Că-s bun şi rău, tandem contemplativ,
Oricât aş vrea altfel,
Oricât m-aş umple iar de zel,
Dual,  complet şi trist repetitiv...

Parte din mine

O văd zâmbind de parcă-i fericită,
N-aş şti dacă e, sau doar o grabă,
O-mpinge-n căutări a fi iubită,
Printre regrete,  prea sfârşită,  oarbă.

O văd alergând mai repede ca ieri
Spre culmi atinse doar în vis,
Şi-n dreptul ei nu poţi să ceri,
Mai mult decât un compromis.

Căci doar atât rămâne de făcut,
Zâmbind să vadă toţi cum fericirea,
N-a fost în inimi, deci, ea  s-a născut
În minte,  pe nesimţite, ca iubirea.

O văd,  dar, şi singură-n ascuns
Cum singură-i cu-oricine-ar fi,
De parcă mascarada nu a fost de-ajuns
Şi raţional nu ştie a iubi.

O văd ascunsă-n pumnii strânşi,
În ochiul urii,  sub greutăţi ce sculptă
Rărunchii tineri, calzi dar plânşi
În cete de nebuni, împinşi de neoprit în luptă.

O văd în reci amiezi ,
Prin geamuri cum priveşte dusă,
Gândind la pajişti ultime şi verzi,
La dragostea ascunsă...

O văd în depărtări de mine, ce era
Din mine parte. Sunt un "el" boem
Şi totuşi o numesc o ea,
Fără de nume, binecuvântare şi blestem.

Inimă sau suflet,  simţire ori trăiri,
O mână de cuvinte puse bine
într-o strofă
ÎI dau o mie de numiri,
O văd aparte eu,  o ea, din mine,
O veşnică amorfa...