Nimeni nu ştie ce e-n sufletul meu

Câte lupte-am dus cu toţi,
Fără ca vre-unul să ştie,
Câţi m-au învins şi câte nopţi
Am pierdut în jubilaţii pe hârtie.

Câte frunţi, toate ale mele
Am şters de sudori cărând muniţii
Şi-am atacat pe toţi în lupte grele,
Razbindu-mi demonii şi sfinţii.

Câte ceasuri nesfârşite
Trecut-au strivindu-mă-n şenile,
Şi-n huruitul lor pe nesimţite,
Orele se prefăceau în zile.

Luptele-acestea nevăzute
Pe frontul meu înconjurat de plopi,
Lasă în urmă cratere tăcute,
Şi-nmormântări de vremuri,  fără popi.

Dar nimeni nu ştie ce e-n sufletul meu!
Toţi văd frumosul ochilor curaţi,
Căci i-am păstrat aşa mereu,
Tot plânsi,  tot singuri, singuri fraţi...

Nimeni nu ştie ce e-n sufletul meu!
Luptele chiar de le-aş face-n mici tertipuri,
În toate,  duşmanul cel mai aprig:  eu!
Cea mai grea redută în toate-aceste timpuri.