Prin lanul aurit de vreme,
Plângeau în zi de sărbătoare,
Stârnind furtuni suflând din gene.
Plângeau adesea vechi izvoare,
Din stânci plecate cutezând,
Plângeau crezând că or să zboare,
Dar nu sfârşeau decât curgând.
Plângeau pe drumuri roţi de care
Până în sat, scrâşneau în praf,
Plângeau crezând că sunt în stare,
Să veseleasc-un epitaf...
Eu am văzut în totul jalea,
Şi-am râs crezând că n-am să plâng,
Dar mi-a întârziat uitarea
Şi-am învăţat că plânsul n-am să-l frâng.
Ploi se-ndeasă repetate,
Pe câmpurile feţei mele,
Însă prea crâncen irigate,
Să creasc-un zâmbet doar, din ele...
Şi-au rămas obişnuind
Ploi de plâns din plânsul lumii,
Mă găsesc azi stând la rând
Să-mi umplu cu plans iar pumnii.
Plângeau toţi cu mine-alături,
Plânsul veşnic în păcat,
Şi strângeam păcatu-n pături
Ca pe-un plâns de cumpărat.
Postări
