Sufletului meu din tenebre

Sufletului meu din tenebre:

Nu te înfricoșa de subra căutare,

De norul greu de suflete fără vertebre,

Și-oprește-te din păcatul ce în sare,

A prefăcut jumătăți de Lot.

Sufletului meu din tenebre:

Să-ți cânte inima de libertate,

Nu să-ți arunci din nou sângele spre-a fierbe!

Iubește-ți tinerețea chiar și din firele-argintate,

Chiar dacă puii de năpârci îți spun pleșuv.

Sufletului meu din tenebre:

Zorii-s aproape, și orb nu vei fi mult,

Ți-s pletele tăiate pe preț și gust de miere,

Împreună doborâm un templu, nu vreau să te-aud,

De strigă Dalile din mormânt de vină.

Sufletului meu... din lumină:

Pe rând ai fost și jertfă, și fiu risipitor,

Falnic picior de cerb, și șarpe plin de vină,

Te iartă, te-ntărește, și pe cărarea lor,

Rămâi Melhisedec

Despectum

Te-am iubit ca pe-o idee

Născută dintr-un plâns,

Și te numeam divin – Femeie,

Mirându-mă că te-am pătruns...

Te așterneam în leagăn de cuvânt,

Cu inima furtună, cu dorul strâns,

Numărându-ți oftările pe rând,

Surprins că te-am cuprins...

Motivul desfătării mele,

În oricare altul, decât lumesc,

N-aș fi crezut că efemere,

Îți sunt iubirile, iar eu firesc.

Te prefăceai în întuneric,

Oricât din mine aș fi ars în pale,

Doar ca să îmi pleci feeric,

De parcă nu mi-ai fi fost în cale.

Te-ai urâțit ca dorul în pustie,

Cu ieftine boieli artificiale,

Ca să iubesc doar ce mi-ai fost tu mie,

Nu ce ești azi, false povești murale.

Și-mi cânți neplânsă, alăută,

Din depărtări, un imn medieval,

De mi-ai fi fost necunoscută,

Și sufletește și carnal...