marți, 31 iulie 2012 | By: Andrew

Cele mai dulci picături


Cele mai dulci picături de durere
În sufletele calde le găseşti,
Alintate fără vrere
De mersul niciodată spre mai bine.
Cine să creadă asta? Eşti fără preget
Mai fericit când nu-ţi pasă,
Când nu auzi, nu vezi, nu ţi se-ntâmplă.
Cele mai dulci picături de durere,
Nu-s tăieturi, arsuri sau vânătăi,
Ele sunt dincolo de tâmplă,
Acolo unde nimeni nu le vede, nimeni!
Tu vezi soarele răsărind,
Alţii doar îi simt apusul,
Tu simţi vântul în adieri,
Alţii îi cer agonia din mijlocul duhului
Până-n crepuscul,
Ştergând poate doar aşa, totul,
Odată cu lumina!
Cele mai dulci picături nu curg,
Se lipesc până şi pe frunze de lotus.
Cresc nestingherite când presupusa,
Veşnică iubire, te trece ca produs,
Într-un cont de lepădat.
Totul se vinde! Toţi căutăm preţ pe durere,
Toate se cer! Toate lipsesc!
Când sufletu-ţi cere,
Totul să ai şi nu-i clipă sătul să te vezi.
Cele mai dulci picături de durere cresc
Odată cu timpul care probabil
Odinioară ştergea suferinţa. Cultiva uitare...
Azi, durerea n-are preţ, nu are-nfăţişare,
Nu se impune, nu se alege.
Azi durerea creşte ca şi cum de o veşnicie
Stă acolo putrezind sufletul.
Nimic n-o poate vindeca, nimeni n-o şterge,
Durerea e preţul în necifre al timpului,
E cancerul de suflet, e piatra funerară.
Cele mai dulci picături de durere
Doboară!

Reamintire


Îţi spuneam în nenumărate rânduri
Să te opreşti,
Că ma zdrobeşti,
Dar tu ai uitat s-asculţi...
Acum înfrunţi
Valuri de neînvins!
Şi eu m-am simţit respins...
Tu cum te simţi acum?
Spuneai pe cărări de munte
Să mergem fiecare pe alt drum,
Iată, ţi-e visul realitate!
Orice vis de-acum de ai
Se va spulbera în sferturi.
Ştii... Am plâns avându-te alături,
Ai văzut cu ochii-ţi verzi
Cum ochii mei
Se sting doar pentru tine,
Şi ai ştiut în fapt că-i ultimul cel vezi
Din mine.
Te-ntorci şi retrăieşti acum,
Mereu spunând c-a fost şi că ţi-e dor,
Eu strâng în dinţi din mine ce-a rămas,
Păşesc încet înaintând pe-acelaşi drum,
Chiar dacă înaintarea nu e zbor,
Între real şi vis nu e decât un pas.

Oraş




Oraş pustiu cu străzi golaşe,
În bezna miezului de noapte,
Alte oraşe-ţi sunt geloase
Pe liniştea ta de fapte.

Oraş nebun umplut de bârfe,
Spre-amurg când babele se-adună,
Ferit de socoteli în cifre,
Deschis ideilor de "rea" sau "bună".

Asfaltul cald şi mizerabil
Lăsat spre paşii ce îl calcă,
Doar el mai este maleabil,
In peisajul ţeapăn parcă.

Nespusă întristare cade
La ferestre din hârtie,
Când în bezna totuşi arde
O frustrare prin prostie.

Nu-i o stradă sau un bloc
Puse laolaltă să compună
Un oraş. Şi nici un loc
Să-şi ia nume de comună...

Numai gloata pusă-n case,
Ori pe străzi gălăgioasă,
Numai ei numesc oraşul,
Bun sau rău, flori sau pucioasă.