Străfulgerare

Mă tem că am să te dezamăgesc dacă-oi alege mai prejos,

Chiar dacă adesea te arăți nemulțumit de ce-ai ales,

Dar tot la fel mă tem că ce e prețios

S-a aruncat, și mie nu mi-e dat acum, decât darul de cules.

Mă tem că pleacă ceasul și mă prinde rătăcind

Nenorocit de propriile idealuri,

Că nu mi-e dată fericirea în banii ce muncind,

Să-i risipesc pe vântul dintre maluri .

Mă tem că ai să mă acuzi de-atâtea lecții ce încă nu le știu,

Dar toate, cu ochii uzi, dincolo de învățături,

M-au lăsat însingurat și temător că ce e viu,

Nu iubește, ci caută pretexte de arsuri...

Mă tem la fel de tare că ce-i al meu, la rându-mi, am lăsat,

Și-acum desperecheat nu-mi mai știu azimutul,

Că deși rar mă mut, mă pricep prea bine la plecat,

Și doar obrajii-mi știu tumultul.

Mă tem că-n lumea asta n-am să pot mai mult să te fac mândru,

Decât fiind un altfel de netot, desprins de drumul turmei

Căci nu mi-e desfătare banul și mi-e hâtru,

Omul ce-și pune preț în lume urmei...

Mă tem c-am preferat să stau neînțeles,

Și nu mai străveziu decât minciuna,

Că-mi trăiesc deopotrivă iubirea și revolta-n vers,

Dar dragă mi-e niciuna...

Mă tem de toate ce nu le-ai mai spus,

Căci le cunosc mai bine decât vorba,

Dar cel mai tare, de temeri eu mă tem, căci sus,

Fricoșii, nu intră ca bogații-aici cu tolba...

Mă tem că am să te dezamăgesc dac-oi alege mai prejos,

Dac-oi fi altfel, cum spunea mama demult, odată,

Mi-s alinarea sufletelor blestemate și-i frumos,

Că-mpart zâmbete mai des decât dezamăgire, Tată!

Joaca de-a blestemul

Dacă nu ai ochi și pentru mine am să mă joc,

Din depărtări prin gândul tău cu vântul și în loc

De cearcăne, sub ochi am să îți pun,

Trei lacrimi de cleștar și-un dor de drum,

Să pleci din piept în piept !

Iar inima ta de piatră am s-o fac altar,

Cununi de amintiri și vorbe aruncate în zadar

Pe el să ardă.

Toamnele vieții mele sunt o paradă

De bucurii cioplite-n trunchi afară,

Și de ar fi s-aleg....

În veci n-ar mai fi toamnă iară!

Nebun, nu idiot!

Nebun! Deși-i păcat!

Nebun, pentru că trăiesc în lumea în care s-a uitat

De edenul toracic.

Poate doar un bătrân mai ”deplasat”

Își amintește bunăvoia și respectul

Ca pe un act tragic

Pe-o scenă coruptă de fricoși.

Mai degrabă îi găsim scuză - ca imperfectul

Să fie glorificat.

De prea multă lipsă, suntem orgolioși,

Iar dragostea?

Îi dăm de gust în strângerea de mâini,

A, acelor deplasați bătrâni

În parcuri.

Iubim... cu arcuri!

În speranța că același lucru merităm,

Dar în astfel de iubiri

Ne uzăm

Anticipând nefericiri

La care cu aceeași frică nu ne mai gândim.

Nebun! Nu mă-nțelegi, nu e păcat!

Eu aici urlu!!!

Și ce să înțelegi când tu nu mai vezi luna,

Așa puțini nebuni am mai rămas și eu mi-s depărtat,

Străină îmi e turma...

Da! Turmă! Că haită nu-i demult!

Se-adună pe-nserat nemulțumiți

Guri mari, cu piepturile peșteri!

Hienele conduc! Și parcă-s tot mai mulți,

Fricoșii plânși că nu e vina lor și în dizgrație

Sunt lefteri...

Citim-ai cu intonație!

Nebun! Mă judeci cu plăcere

Când judecată îți regăsești mantaua,

Aici nu-i scena voastră, NU DESPRE VOI VORBESC!!!

Aici doar nebunia mea e dezlegată să dispere,

Pușlamaua!

Dacă ai raze-n păr, dacă ai umbre lungi,

Dacă de frică, tu doar strigi falsând a patriot

Dacă iubești ca în legende,

Te caută și de-ntrevede în altă-mperecheată limbă.

Îmi curge nebunia din oglindă!

Ia seama! NEBUN, nu idiot! 

Ecouri

Dimineața spre 30, către-nceput de iarnă,

E-al meu, să știi, chiar dacă altul asudă să îl vrea.

N-ai să-i găsești în lume flacără de seamăn,

Nu-i dăruit cu trupul, ci-i dat cu inima...

Și din păcat născut, din desfătări,

Nestăpânit va fi și ager la-nțelegeri,

Căci vechi păcate-au umbre lungi pe mări,

L-or sfătui din tine proastele alegeri...

Și când mai grea i-o fi singurătatea,

Bucatele să-i fie-n amurguri de nesaț,

Blestem să-l țină! Să nu-și arunce libertatea

În bucle aurii și vorbe fără zaț.

Căci din iluzii și suflete de paie,

I s-a ales părintele trupesc,

Și din vorbiri de bani și lacrimi în odaie,

Mi-e dat al altuia, prin tine să-l iubesc.

Și nu-l cunosc, poate că niciodată,

N-am să-l privesc prin ochii tăi din nou,

Dar știu că tu i-ai fi dorit alt tată,

De-ai fi avut în suflet mai mult decât ecou.