Ecouri

Dimineața spre 30, către-nceput de iarnă,

E-al meu, să știi, chiar dacă altul asudă să îl vrea.

N-ai să-i găsești în lume flacără de seamăn,

Nu-i dăruit cu trupul, ci-i dat cu inima...

Și din păcat născut, din desfătări,

Nestăpânit va fi și ager la-nțelegeri,

Căci vechi păcate-au umbre lungi pe mări,

L-or sfătui din tine proastele alegeri...

Și când mai grea i-o fi singurătatea,

Bucatele să-i fie-n amurguri de nesaț,

Blestem să-l țină! Să nu-și arunce libertatea

În bucle aurii și vorbe fără zaț.

Căci din iluzii și suflete de paie,

I s-a ales părintele trupesc,

Și din vorbiri de bani și lacrimi în odaie,

Mi-e dat al altuia, prin tine să-l iubesc.

Și nu-l cunosc, poate că niciodată,

N-am să-l privesc prin ochii tăi din nou,

Dar știu că tu i-ai fi dorit alt tată,

De-ai fi avut în suflet mai mult decât ecou.