Atunci când timpul se va bate,
În ceasu-mi ultim de sfârşit,
Când cunoştinţa cea în parte,
Mai mult să fie se va fi dorit,
N-oi fi să mai explic nebune
Gânduri aşezate-n linii,
Şi nici să spun "aşteaptă mâine!"
Dovata timpului sau rostul pâinii.
Atunci se vor descoase ne-nţelese,
Atunci se vor căuta pierdute,
Vorbele ce-am spus, dar au rămas trecute,
Neaflându-se încă alese!
Atunci, când zorii mei vor trece
Pe lâng-a altora, în urmă,
Şi car carnal mă va petrece
În urna-mi veşnicăm de humă,
Atunci când mă vor plânge proştii,
Când nebunia le va râde-n faţă,
Când sta-voi drept în faţa oştii,
Întinsă mărturie fără viaţă,
Atunci poate vor înţelege,
Un preţ plătit pentru păcat,
Un preţ ce nu eu, nici altul nu-l alege,
Ci vine just, neevitat...
Atunci, vor scrie-n gânduri,
Ce scris-am eu pe un nimic lumesc,
Atunci vor înţelege rânduri,
Acum nu înţeleg...încă trăiesc.
Poate vor socoti atunci cum căutam
Un fir de linişte în sinea-mi,
Cum rupt de vorbe tari, mă aruncam,
În val de nebunii...însă mulţimea?
Mulţimea tristă se-mbăta,
În gelozie şi minciună,
Mulţimea sieşi îşi spunea,
ADUNĂ!
Şi mâna aduna cu groază,
Solide pierderi sufleteşti,
Iar eu? Eu nici nu le stăteam de pază,
Eu mă sfârşeam sub blestemări cereşti...
Atunci, poate, când m-oi fi terminat,
Să mai aud, să văd durere,
Atunci poate vor fi aflat:
Am fost...şi am trecut.
Din mâna cui voi fi cerut?
Şi Cine mă va cere!?
Postări
