Străfulgerare

Mă tem că am să te dezamăgesc dacă-oi alege mai prejos,

Chiar dacă adesea te arăți nemulțumit de ce-ai ales,

Dar tot la fel mă tem că ce e prețios

S-a aruncat, și mie nu mi-e dat acum, decât darul de cules.

Mă tem că pleacă ceasul și mă prinde rătăcind

Nenorocit de propriile idealuri,

Că nu mi-e dată fericirea în banii ce muncind,

Să-i risipesc pe vântul dintre maluri .

Mă tem că ai să mă acuzi de-atâtea lecții ce încă nu le știu,

Dar toate, cu ochii uzi, dincolo de învățături,

M-au lăsat însingurat și temător că ce e viu,

Nu iubește, ci caută pretexte de arsuri...

Mă tem la fel de tare că ce-i al meu, la rându-mi, am lăsat,

Și-acum desperecheat nu-mi mai știu azimutul,

Că deși rar mă mut, mă pricep prea bine la plecat,

Și doar obrajii-mi știu tumultul.

Mă tem că-n lumea asta n-am să pot mai mult să te fac mândru,

Decât fiind un altfel de netot, desprins de drumul turmei

Căci nu mi-e desfătare banul și mi-e hâtru,

Omul ce-și pune preț în lume urmei...

Mă tem c-am preferat să stau neînțeles,

Și nu mai străveziu decât minciuna,

Că-mi trăiesc deopotrivă iubirea și revolta-n vers,

Dar dragă mi-e niciuna...

Mă tem de toate ce nu le-ai mai spus,

Căci le cunosc mai bine decât vorba,

Dar cel mai tare, de temeri eu mă tem, căci sus,

Fricoșii, nu intră ca bogații-aici cu tolba...

Mă tem că am să te dezamăgesc dac-oi alege mai prejos,

Dac-oi fi altfel, cum spunea mama demult, odată,

Mi-s alinarea sufletelor blestemate și-i frumos,

Că-mpart zâmbete mai des decât dezamăgire, Tată!