Postum

”Când mă voi întoarce,

Pe brațe am să te duc, în fiecare seară,

Pe-altarul care să ne-mpace,

Și lipsuri să aline într-o doară,

Când iadu-acesta se va frânge,

Și-n loc de focuri vor fi flori,

Am să mă-ntorc, și ochi nu vor mai plânge,

Și-or fi, în loc de întristări, fiori.

Când în sfârșit, voi fi acasă,

De raniță mai ușurat,

Am să te fac pe veci mireasă,

Și-oi fi pe veci al tău bărbat.

Când liniști dulci n-or mai avea sfârșit,

Ferici-mă-voi când îmi vei spune,

Că-n pântec porți, oh, în sfârșit,

Sămânță de minune.

Și când se va sfârși războiul,

Cu tine-n lume am să dispar,

Și-om cutreiera ades zăvoil,

Și luncile din pisc în far...”

Pe colțul gri de mototolită veste,

Așa scria un biet soldat povața,

O ultimă scrisoare care peste,

Lungi așteptări să-și treacă soața...

Dar tunuri bat și gloanțe sar,

Din orice cască ce lucește-n pale,

Curând în scânduri pe altar,

Ea-i mai aprinde-o lumânare...

Așa, la depărtări odată,

Cu vorbe dulci de zile însorite,

Și nori de pagină pătată,

Plângeau sperând la cele nesortite.

Și prin tranșee câte rugi,

Și câte suflete erau acasă,

Chiar dacă-n jur un iad în fulgi,

Furau visări în ceața groasă.