Odă Neculorii

Învelișul acesta sfânt

Din tină și speranță,

Nu merită a fi mormânt

Pentru nimicnicii de-o viață,

E unul și e firav,

Și cât mă ține laolaltă,

Îmi va fi cel mai scump postav

Și pânza cea mai nepătată.

De riduri și de cute poate

O să-l încarce timpul,

Asemeni, în genunchi și coate,

Rupturile-și dau rândul,

Iar alte tăieturi și semne,

Primesc deschis, de mi-or rămâne,

Vreau lecții memorate, nu blesteme,

Chiar de bătrân, curat mă vreau și mâine.

Căci vreau să-mi fie pânza

Ca sufletul din trup,

Nu numai alb ca brânza,

Ci copt și necorupt,

De vrei să mă citești, te-ndemn

De știi vorba luminii,

Nu să mă cauți, semn cu semn

Pe trup sau pe lungimea mâinii.

Și poate-s demodat

În lumea ta de hieroglife,

Și mă preferi înlăturat

Din grupul tău de apocrife,

Și știu ca tu nu ești sub soare

Doar ce-mi lovește ochiul către tine,

De-aceea nu-mi ești o culoare

Ci o alegere spre rău sau bine.

Nu-i treaba mea să caut poticnire,

Nici judecată în culori,

Eu văd doar drumul meu spre nemurire,

Și nu e scris în tușuri printre pori.