Învelișul acesta sfânt
Din tină și speranță,
Nu merită a fi mormânt
Pentru nimicnicii de-o viață,
E unul și e firav,
Și cât mă ține laolaltă,
Îmi va fi cel mai scump postav
Și pânza cea mai nepătată.
De riduri și de cute poate
O să-l încarce timpul,
Asemeni, în genunchi și coate,
Rupturile-și dau rândul,
Iar alte tăieturi și semne,
Primesc deschis, de mi-or rămâne,
Vreau lecții memorate, nu blesteme,
Chiar de bătrân, curat mă vreau și mâine.
Căci vreau să-mi fie pânza
Ca sufletul din trup,
Nu numai alb ca brânza,
Ci copt și necorupt,
De vrei să mă citești, te-ndemn
De știi vorba luminii,
Nu să mă cauți, semn cu semn
Pe trup sau pe lungimea mâinii.
Și poate-s demodat
În lumea ta de hieroglife,
Și mă preferi înlăturat
Din grupul tău de apocrife,
Și știu ca tu nu ești sub soare
Doar ce-mi lovește ochiul către tine,
De-aceea nu-mi ești o culoare
Ci o alegere spre rău sau bine.
Nu-i treaba mea să caut poticnire,
Nici judecată în culori,
Eu văd doar drumul meu spre nemurire,
Și nu e scris în tușuri printre pori.
Postări
